În 1934, la apariție, romanul Jar surprindea și publicul, și critica, fiindcă Rebreanu se consacrase ca romancier al mediului rural.
În romanele sale „rurale“, subiectele erau puternice și ample, iar deznodămintele năprasnice.
Deodată, și critica, și publicul constată că Rebreanu se poate înnoi. Jar, care, dintre cărțile sale, a cunoscut cele mai multe ediții, cinci, abordează un subiect „urban“. O tânără, Liana Rosmarin, studentă la litere și purtătoare a unei morale și a unei mentalități mai moderne, dar fiica unei familii mic-burgheze, se îndrăgostește, naiv și fatal. În relația asimetrică, obiectul divinizării e un ofițer de aviație, dar sub înfățișarea sa de erou modern, acesta nu e decât un banal prădător sentimental, meschin și chiar insipid.
Liana, o ființă cu o judecată solidă și echilibrată, sfârșește însă prin a se sinucide, fiindcă, aflându-se la prima dragoste, se lăsase capturată de sentimente mult prea puternice, și de iluzia iubirii eterne. Așadar, un roman al iluziilor, cum însuși Rebreanu îl vede într-un interviu:
„Romanul acesta avea să se cheme Mojarul iluziilor. Este acolo, la început, o scenă cu servitoarea care, zdrobind zahărul în piuliță, mai mult îl risipește; scena aceasta este simbolul romanului: toate iluziile se vor spulbera într-o bună zi.“