„Omul, de obicei, când spune că pielea omului nu preţuieşte două parale, se gândeşte la pielea altuia. Propria lui piele i se pare foarte scumpă. Şi nu şi-ar da-o nici pe-un car de aur. O nădejde zadarnică. Până la urmă fiecare om îşi pierde undeva pielea. Şi măcar de-ar fi bună la ceva pielea omului. Ea însă nu e bună nici pentru o pereche de mănuşi...”
„Mă mângâie peste tot cu mâini moi, de catifea. Ardea în întuneric ca o flacără neagră. Îmi căută gura şi când mi-o găsi mi-o prinse întreagă între buzele ei cărnoase. Simţii, cu spaimă, că-mi bea inima...”
Zaharia Stancu, Jocul cu moartea