Jurnalul unei femei nemaritate

Corina se apucă să facă curat prin cutiile din pod. Lumina soarelui de toamnă se strecura prin vitraliul multicolor care ținea mansardei loc de tavan. Într-un colț, ascunsă printre un maldăr de alte amintiri, își ducea zilele o cutie albastră.
– Ce, Doamne, iartă-mă, o fi în cutia asta? se întrebă Corina și o trase mai aproape.
Cutia era grea, așa că femeia se văzu nevoită să își pună în joc toată forța care-i mai rămăsese. Avea aproape 70 de ani, dar trebuia să recunoască că se ținea bine, chiar dacă ar fi părut lipsită de modestie. Era înaltă, subțirică, fără a fi firavă și destul de energică. Îi plăcea să facă mișcare și adora diminețile pe care le începea fără echivoc cu 20 de minute de mers pe banda de alergat.
Corina trase cutia, îi desfăcu capacul și începu să scotocească printre agende și caiete fel de fel. Dintr-o dată, ochii i se aprinseră și mâinile începură a-i tremura. Ce emoții! Apucă între degetele subțiri o agendă cu coperți din piele întoarsă și o deschise murmurând: „Jurnalul unei femei nemăritate”, apoi o închise fulgerător. Ochii i se umeziră și mâna îi trecu încet peste coperta catifelată. Se așeză jos, își trase rochia peste genunchi și începu să citească…