La tiganci

Intr-un eseu din 1988, reluat in volumul „Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflectii, Matei Calinescu vorbeste despre natura specifica a fantasticului in proza lui Mircea Eliade, in care relatia dintre structurile cotidianului si cele ale fantasticului este in¬versata: „transcendentul sau supranaturalul nu mai reprezinta o ame¬nintare la adresa coerentei lumii; dimpotriva, el constituie singura promisiune reala a unei asemenea corente; si tocmai cotidianul este acela care, la o privire mai atenta, se dovedeste a fi de neinteles, crud si, in ultima instanta, lipsit de sens. Numai atunci cand recunoastem atractia secreta, dar puternica, a celeilalte lumi a miracolului, sacrului si miticului putem merge dincolo de inerenta lipsa de sens a vietii cotidiene, avand poate sansa de a ajunge la adevaratul inteles al existentei. Originala si consistenta, conceptia autorului roman asupra fantasticului isi are radacinile in ceea ce Eliade insusi numeste „teoria mea despre irecognoscibilitatea miracolului – sau, in general, in credinta mea ca, dupa Intrupare, transcendentul se camufleaza in lume sau in istorie, si astfel devine irecognoscibil. Preocupat sa descopere si sa inteleaga sensul autentic si profund al existentei umane, Mircea Eliade imagineaza lumi posibile paralele intre care personajele sale circula frecvent, se pierd si se regasesc, traversand in aceste calatorii initiatice nu doar spatii, ci si momente temporale situate la mare departare – 12 ani, in cazul lui Gavrilescu, profesorul de pian care descopera, post factum, ca timpul petrecut de el in gradina tigancilor a curs diferit in realitate si in aparenta, sau „doar 40 de zile in „Douasprezece mii de capete de vite, povestirea in care Iancu Gore, „om de incredere si de viitor, traieste o experienta tulburatoare si de neinteles pentru ceilalti, alunecand pe nesimtite intr-un spatiu-timp paralel. Enuntata explicit in „Podul – care este, alaturi de „Adio!, poves¬tirea cea mai „teoretica dintre cele incluse in editia de fata – tema redescoperirii sensurilor profunde, mistice, ale experientelor si expresiilor curente este, de altfel, una recurenta in proza eliadesca. Oameni obisnuiti, profesori, adolescenti (precum Agripina si Brandus, din „Fata capitanului), ingineri (Cucoanes), studenti, ofiteri, actori si spectatori se afla intr-o permanenta cautare: a cuiva anume sau a ceva – o casa, un obiect –, dar si o febrila cautare de sine, efort permanent de a raspunde la intrebarea „cine sunt eu?. Dincolo insa de lucruri sau persoane, ceea ce cauta, in fond, toate personajele lui Eliade este „realitatea ultima care, pentru noi, oamenii, e aburita, camuflata sub atatea iluzii si erori (v. „Podul), sacrul incastrat si ascuns in profan, precum si raspunsul la intrebarea formulata de unul dintre personajele din „Podul: „cum sa evadam din universurile abstracte pe care ni le-am construit singuri?, cum sa evitam, altfel spus, supravietuirea intr-o lume a arbitrarului? O solutie ar fi re-sacralizarea limbajului, regasirea sensurilor originare ale cuvintelor, capabile nu doar sa semnifice rea¬li¬ta¬tea concreta, intr-un mod abstract, ci chiar sa intrupeze realul. Res¬pin¬gand simbolul, pe care il considera neimportant, Eliade si, implicit, personajele pe care le construieste, opteaza pentru obiectele concrete in care se manifesta sacrul. De altfel, nemultumit de modul in care a fost comentata nuvela „La tiganci, Eliade nota in „Jurnal, la 5 martie 1968 ca „nu s-a inteles lucrul esntial: povestirea aceasta nu simbolizeaza nimic, adica nu transforma realitatea imediata printr-un cifru. (…)

Problema care se pune criticului nu este: cum sa descifrez simbolismul povestirii? Ci (…) cum sa interpretez mesajul pe care-l ascunde realitatea ei (mai precis aceasta noua specie de realitate care mi se dezvaluie citind aventura lui Gavrilescu?) A interpreta realitatea este, pentru Eliade, sinonim cu a produce sens, a descoperi coerenta si unitatea realului, dincolo de stridenta fragmentare a banalitatii cotidiene. Personajele sale au revelatia unei alte lumi, a unei ordini misterioase, un continuum spatio-temporal care, odata intrezarit, greu poate fi uitat. De aici buimaceala lor perpetua, senzatia puternica de dèja-vu, ca si impresia covarsitoare ca retraiesc evenimente traite candva de ei insisi sau de altcineva. Dumitru, eroul din „O fotografie veche de 14 ani, este un inocent „intarziat pe drumul mantuirii, un om care, revenind in locurile vizitate cu patru ani inainte, are senzatia ca „i se intamplase acelasi lucru. Venit de la Dunare, dintr-un spatiu care, desi „cunoscuse Spiritul si marturisise intruparea Logosului, a ramas totusi mai aproape de elementaritate, Dumitru are revelatia existentei lui Dumnezeu cel viu. Misterul vindecarii miraculoase a sotiei lui nu este catusi de putin consecinta vocatiei de „mare predicator si taumaturg a doctorului Martin – banalul Dugay, ci efectul imediat al credintei neconditionate pe care Dumitru o are in Dumnezeu. Este, de altfel, si ceea ce recunoaste Dugay insusi: „Asa cum e Dumitru, cu credinta lui naiva, idolatra si vana, e mai aproape de Dumnezeul cel ade¬varat decat noi toti. si tot el are sa-l vada cel dintai, cand Dum¬ne¬zeul adevarat isi va arata din nou fata, nu in biserica, nici in universitati, ci se va arata pe neasteptate, deodata, aici intre noi, poate pe strada, poate intr-un bar, dar noi nu-l vom recunoaste si nu vom marturisi pentru El… Daca Dumitru „a abandonat Natura si s-a indreptat spre Cultura, inginerul Eugen Cucoanes din „Un om mare parcurge drumul invers; el abandoneaza Cultura pentru a se reintegra in Natura, dar nu din pro-prie vointa, ci nevoit de un straniu accident biologic: procesul de crestere spectaculoasa, declansat brusc, il va scoate, intr-un timp foarte scurt, din randul oamenilor, obligandu-l sa se ascunda in munti. Pe masura ce dobandeste dimensiuni gigantice, Cucoanes isi pierde auzul ex-terior si capacitatea de a comunica intr-un limbaj articulat. Transformandu-se intr-un urias din poveste, Cucoanes incepe sa auda altceva, el devine o forta elementara, pe masura ce infatisarea si vorbirea lui nu mai au nimic uman: „sunetele pe care le scotea isi pierdusera intensitatea si precizia lor omeneasca, incepand sa semene cu exploziile infrasonice, cu suierul, soaptele si gemetele familiare in lumea naturala; acum parea un susur indepartat de parau, acum caderea unei cascade, acum vantul deasupra unui lan de grau sau, vijelios, incovoind ramurile intr-o alta padure. (…)

Daca era agitat, Cucoanes vorbea aproape incomprehensibil. Teribile siflante, neverosimile palatale, asemenea unor pocnituri de monstruoase dopuri in pantecul unei umede, stalcite viori, suieraturi si triluri guturale, uneori atat de joase incat le credeai smulse cine stie carui obiect din lumea lucrurilor moarte – un birou miscat din loc, o lada uriasa trasa pe pamant, cazatura unui sac cu nisip – nazale atrofiate, strangulate brusc de convulsive inecaciuni, toate acestea se urmau, cateva zeci de secunde, intrerupte pe alocuri doar de pauze in care se auzea un usor sforait. Despre aceasta prima povestire scrisa de Eliade dupa 23 august 1944, in Portugalia, Ioan Petru Culianu, discipolul si biograful autorizat al lui Eliade, considera ca ar evoca figura lui Corneliu Zelea Codreanu: „Primul text literar publicat de Elia¬de in exil a fost si primul text publicat de el in Romania dupa razboi, profitand de destindere. Or, este evident pana si in numele personajului Cucoanes, caruia procesul de crestere vertiginoasa ii impune fuga precipitata in munti (tema preferata a lui Codreanu!) si pierderea contactului cu congenerii sai, ca era vorba de o alegorie avandu-l ca obiect pe Codreanu cel retras in consideratiile-i mistice pana la pierderea simtului realitatii – a celei de toate zilele (lui Codreanu i se spu¬nea Coco de catre adversari si Cuconu’ de catre tarani). 1 Infirmand o atare interpretare, in pofida simpatiei declarate pentru Codreanu, Mircea Eliade scria intr-o insemnare din „Jurnalul portughez, citat de Matei Calinescu 2, ca macranthropia este „o formula concreta si pitoreasca a geniului si a izolarii sale definitve, Cucoanes fiind astfel un personaj exponential, care iese din spatiul realitatii urbane pentru a intra nu numai intr-o alta lume, ci si intr-un alt regn, cel mineral. Dar toate personajele lui Eliade experimenteaza astfel de iesiri din timpul si spatiul cotidian, patetice peripetii a caror finalitatea nu este descifrarea misterului existentei umane, ci constientizarea lui. De altfel, in „Cuvantul inainte care insoteste volumul „In curte la Dionis 3, Elia¬de, comentandu-si viziunea asupra literaturii fantastice, vorbeste despre solidaritatea dintre aceasta si „conceptia mea despre gandirea mitica si universurile imaginare pe care le fundeaza, universuri paralele lumii de toate zilele si care se disting in primul rand printr-o alta experienta a timpului si spatiului. Create prin interferenta miturilor, a credintelor populare si a nara¬tiunilor biblice, lumile paralele intersecteaza in permanenta universul cotidian. Simultaneitatea lor face posibila alunecarea temporara a cate unui personaj dintr-un plan in altul, dintr-un timp in altul, ceea ce da nastere, inevitabil, unei ambiguitati identitare recurente. „Cine sunt eu? este una dintre intrebarile esentiale pe care si le pun personajele eliadesti. Misterul identitatii brahman-atman odata revelat, in constiinta locotenentului evocat de personajele din „Podul se declanseaza „ruptura metafizica – traumatism de ordin metafizic si teologal. Consecinta fireasca a „intalnirii cu realitatea ultima, momentul revelatiei coincide cu cel al resuscitarii memoriei. In viziunea lui Mircea Eliade, uitarea esentialului, atat de firesc umana, este cauza principala a degradarii realului si a ratacirii fiintelor prin labirintul aparentelor. „Daca uiti, te ratacesti spun, rand pe rand, personajele din „Podul, angrenate, toa¬te, intr-un joc perpetuu. Este jocul vietii si al mortii in plasa iluziilor, eterna ratacire, dar si eterna reintoarcere: „Unii uita catva timp, dar apoi, deodata, isi amintesc de partea a doua si reincep s-o joace. Dar, evident, cei care au fost de la inceput, si joaca acum partea a treia, au trecut mai departe. Treci dintr-o gradina in alta, dintr-o padure intr-alta, dar pana ce nu iesi din moara jocul e acelasi, intalnesti mereu alte perechi, alte grupuri, si daca intarzii prea mult sau uiti una din regulile jocului, te ratacesti… Personajele traiesc permanent la intersectia mai multor „gradini si simultan, in trecut si prezent, ele fiind investite cu capacitatea de a determina, printr-un sustinut proces de anamneza colectiva – cum se intampla in „Podul sau in „Adio! –, atat regenera¬rea propriei fiinte, cat si a spatiului cotidian, traversat neincetat de diversi mesageri ai sacrului. Spectatorii veniti sa vada spectacolul „Adio!, din povestirea cu acelasi titlu, sunt, de fapt, martorii unei epifanii, caci ei asista la o reprezentatie ce „rezuma si totodata explica intreaga Istorie a religiilor. Lumea astfel dezvaluita prin prestatia acturilor si a spectatorilor, deopotriva, este o supra-realitate, un topos transcendent la ale carui semnificatii ultime au acces doar cei capabili sa recunoasca semnalele sacrului si sa le interpreteze. Directorul teatrului si trupa sa de actori incearca, asemeni lui Ieronim Thanase din „Noua¬spre¬zece trandafiri, sa ii reinvete pe oameni gesturile primordiale, reamintindu-le ca scopul artelor nu poate fi altul decat „descifrarea sem¬ni¬ficatiilor simbolice secrete ale evenimentelor istorice Carmen Musat