“Maramureşul respiră prin toţii porii poeziei sale, răsărind ca iarba dintre dalele alcătuirilor lirice, oricât de savante, oglindindu-şi limpezimile până şi în lacrima sfinxului. Oriunde şi-ar purta
paşii, poetul nu poate ieşi din sălaşul lui, nu poate fi decât ecoul unui Deseşti a cărui ieşire e însăşi poetica lui: pietroasă, precum Gutâiul, descântată şi alintată ca apele Marei. Stihul lui e o poartă maramureşeană înflorită, de-al cărui prag te împiedici ca să te uiţi doar la “muzeul vântului”, ci şi la ţărâna din care ne tragem puterea.” (Horia Bădescu, extras din prefaţă)..