Vezi mai multeEchinoxistul Ion Cristofor este receptat îndeobște ca poet al solitudinii („Dar eu în seara asta/ neauzit/ între patru pereți/ urlu/ în urechea imensă a singurătății”), dar și ca expert în paradoxala artă a reconcilierii realelor cu interioritatea prin proceduri metaforale adesea surprinzătoare. Gheorghe Grigurcu remarca un „răsfăț paradoxal melancolic al percepției ființei lăuntrice”, iar Petru Poantă un „enciclopedism ceremonios de imagini”.
De la debutul cu „În odăile fulgerului” (1982), trecând prin „Cina pe mare”, „Marsyas”, „Casa cu un singur perete”, „Sărbătoare la ospiciu”, „O cușcă pentru poet”, „Angore et taedio”, „Cine a dat foc Romei”; Geamantanul de sticlă”, „Orchestra de jazz”, „Gramofonul de pământ” și până la cartea de acum, Ion Cristofor redactează calm tensionat, cu o tristețe fecundă, cronica trudei de a impune cuvintelor o ordine pe care s-o imite viața însăși. Reținând în comentariile mele trecute mai ales dimensiunea thanatică, observam altădată că poezia sa e, într-adevăr, gravă și traversată de neliniști (cum o recepta un Adrian Marino, de pildă), însă nicidecum sumbră. Întrebările ultime pe care și le pune poetul se rostesc în gama generoasă a seninătății, a unei înțelegeri calme a muritudinii. Ion Cristofor scrutează, cu privirea ațintită și cuvintele în alertă, toate semnele și semnalele morții intravitale, firescul acesteia nelăsând loc spaimelor deșirante, ci invitând, mai degrabă, la reculegeri și replieri, la revalorări ale datelor existenței. (IRINA PETRAȘ)