„Laudele mistice ale lui Iacopone au ştiut să înfăţişeze cu o remarcabilă vioiciune acea veche rană a sufletului uman care mai sângerează încă: dorul după Altceva, pe care Iacopone îl găseşte în Dumnezeu, acea nevoie atât de umană de a se întrece încontinuu pe sine pentru a privi dincolo de sine, către Infinit. O fugă de sine însuşi al cărei motiv nu e ura de sine, ci, dimpotrivă, iubirea de sine: întrucât omul este el însuşi doar dacă îşi întoarce fiinţa către exteriorul său, iar mersul său către un altul se umple de sens. Iacopone ne arată că a înţeles, ca şi Blaise Pascal patru sute de ani mai târziu, că doar depăşindu-se omul devine pe deplin el însuşi.
De aceea omul nu poate înceta să dorească, să tânjească, să caute: este în chip fericit osândit să trăiască acea contradicţie de a-şi căuta sinele în afara sa, pentru că identitatea lui nu este altceva decât «tensiune, ţâşnire» către o Iubire îndepărtată.“ (MATTEO LEONARDI)