Istoricul de la Chișinău, Ion Mischevca, ne propune o (…) stare de veghe, o explicație lucidă a unirii noastre, o despărțire netă a patrioților autentici de xenofobi și de șovini, o pledoarie sinceră pentru identitatea românească și, mai ales, „un antidot la neomarxism și progresism”.
Ioan-Aurel Pop
Președintele Academiei Române
„Manifest pentru Unire. Un antidot la neomarxism și progresism” este o lucrare doctrinar-istorică, în care autorul îmbină argumentele științifice cu viziunea sa conservatoare privind disputele ideologice contemporane.
Cartea este atât un manifest pentru unionitate și, implicit, românitate, cât și o replică neomarxismului și progresismului, devenite ideologii oficiale în unele state occidentale.
Autorul abordează mai multe subiecte sensibile, precum femeia și familia, tradițiile și națiunea, credința și Biserica. Totodată, lucrarea demontează tezele stângii privind egalitarismul, globalismul, moldovenismul și anticreștinismul. Prin urmare, cartea dezbate idei, și nu persoane sau organizații politice, fiind un îndemn la polemică, nu o directivă obligatorie.
Din Prefață
O nouă lucrare despre unirea românilor, apărută într-un context de dezbinare, își are, în ciuda cârtitorilor, rațiunile sale. Cartea de față, scrisă cu știință și conștiință de un istoric de-acum cunoscut și consacrat – Ion Mischevca – reașază o temă recurentă într-un context istoriografic modern, cu un limbaj adecvat secolului al XX-lea și cu răspunsuri adecvate provocărilor post-modernismului.
În acești ani de rememorare a unității noastre politice, realizate pe deplin acum un secol (1918-1920), se discută mult și despre locul și rolul istoriei în societate. Ce ne spun datele istorice despre Marea Unire? Ne spun că aceasta s-a înfăptuit din voința românilor și de către români, în 1918, prin marile acte democratice de la Chișinău (27 martie/9 aprilie), Cernăuți (15/28 noiembrie) și Alba Iulia (18 noiembrie/1 decembrie). În cei doi ani următori (1919 și 1920), unirea aceasta împlinită de români a primit și legitimare internațională, prin deciziile Conferinței de Pace de la Paris. La fel s-a întâmplat cu toate popoarele din regiunea noastră, de la lituanieni, estonieni și letoni până la polonezi, cehi, slovaci, sârbi sau croați. În acest context, sunt și istorici care preferă să minimalizeze sau să elimine complet rolul popoarelor, scoțând în prim plan numai poziția marilor puteri învingătoare. Se va spune că istoria este supusă variatelor interpretări și că fiecare are dreptate.