Moartea mea din flori

Aceasta nu e doar o carte de poezie, ci o hagiografie apocrifă a familiei Popescu, o evanghelie eretică a cotidianului transfigurat.

Aici, pâinea dospește în vată, fotografiile își schimbă expresia pe furiș, iar tramvaiul 26 alunecă prin oraș ca o corabie funerară, un Styx urban de joasă tensiune. Fiecare gest capătă amploarea unui ritual, fiecare detaliu domestic își revendică locul într-o mitologie personală.

Cristi Popescu, bard al existenței proletare asemenea lui Bacovia, cartografiază cu o precizie halucinantă și, pe alocuri, suprarealistă, un univers de tramvaie jilave, birturi posomorâte și bulevarde scufundate în ceața industrială a Bucureștiului muncitoresc.

Moartea mea din flori ridică urbanul precar la rang de scenografie barocă, mahalaua postsocialistă devenind scena unde moartea își joacă rolul de panopticon și „nuntă necesară”.

Nu există, în poezia română, un alt poet care să fi jonglat cu atâta virtuozitate atașantă între visceralitate și reverie, între abjectul tandru și sublimul demolat de propria ironie.

Emanuel Lupașcu