„Există oameni care nu încap în cuvinte, iar Monica Lovinescu este pentru mine unul dintre ei. Nu știu să exprim minunea care a fost și nici să disting, printre speciile de iubire, pe aceea pe care am simțit-o pentru ea. De aici și greutatea de a preciza locul pe care îl ocupă în viața mea.
Am iubit-o cu acea iubire care nu se poate manifesta decât devenind slujire. Poate că devoțiune ar fi cuvântul potrivit? Căci era prea sus pentru a o numi «prietenă». Deși am putut să-i spun pe nume, «tu» nu mi-am permis să-i spun niciodată, cum niciodată nu mi-aș fi permis s-o iau de mână. Cu nimeni n-am fost atât de familiar și smerit totodată, grijuliu să nu fac sau să nu spun ceva care m-ar fi putut coborî în ochii ei. Tot ce n-am făcut rău n-am făcut cu gândul la ea, așa cum tot ce am făcut bun am făcut pentru a spori în ochii ei. Nimeni nu m-a adus, asemenea ei, mai aproape de acea întruchipare a imperativului moral care face ca lumea să țină.“ — GABRIEL LIICEANU