Titlul fiecărei cărți conturează primele așteptări despre conținut, anticipând fracțiuni epice sau ilustrând pârghii hermeneutice. Din acest punct de vedere, lumea ficțională coagulată în jurul viziunii scriitoarei Roxane Marie Galliez și a ilustratoarei Seng Soun Ratanavanh este prefigurată pe coperta cărții, cuprinsul expunându-i esența.
„Somn ușor, Miyuki” surprindea, prin banalul scenariu de seară, neastâmpărul și dorința de sustragere de la timp, iar „Așteaptă, Miyuki” se revela ca o lecție despre răbdare și despre puterea de a aștepta ca lucrurile să se petreacă în ritmul lor. În economia acestui univers imaginar, având-o protagonistă pe Miyuki, se înscrie și „Mulțumesc, Miyuki”, o poveste spectaculoasă care ne învață taina mulțumirii.
Astfel, în zorii zilei, Bunicul se trezește pentru a saluta Vântul, urmat îndeaproape de Miyuki, dornică să-l imite. Dar ritualul îi pare prea greu fetiței, așa că își poftește Bunicul la un ceai. Pe de altă parte, acesta ar prefera liniștea, pentru a putea medita, însă dorința lui suscită curiozitatea copilei, nerăbdătoare de-acum să mediteze alături de el.
Bunicul este de acord, așa că o îndeamnă să savureze ceaiul aromat, să pășească pe potecă respirând încet și zâmbind fără-ncetare, să-și piardă privirea în apa de la râu. Cu toate acestea, pe Miyuki o frământă aceeași întrebare: „Când începem să medităm?”. Ei bine, îi va dezvălui Bunicul tainele cugetării profunde? Și, mai mult decât atât, este pregătită Miyuki să primească ceea ce până atunci i-a rămas nedescoperit? Fetița va înțelege în final că a medita presupune un exercițiu conștient de receptare a lumii, dar nu pentru că răspunsul îi este livrat de Bunicul, ci pentru că în devenirea sa a reușit să acceadă la această conștiință de sine.
Urmărind firul narativ, putem lesne înțelege transformarea. Ca protagonist la narațiunii, Bunicul apare de la început racordat la suflul totului înconjurător, în armonie cu lumea. El își poate menține starea de veghe și tăcerea, fiind netulburat de zgomotul exterior sau de forfota creată de Miyuki. Mai mult decât atât, gesturile sale evidențiază trăirea la nivel sufletesc a ceea ce-i oferă contextul, în timp ce acțiunile sale o conduc tacit pe Miyuki pe drumul însușirii de sensuri.
Fetița este surprinsă descoperind lumea alături de Bunicul său. Deși pornește în această aventură imitând, Miyuki convertește spectacolul lumii înconjurătoare în trăiri personale, reușind să înțeleagă și dincolo de imediatul senzorial. De exemplu, trandafirul nu-i mai trece neobservat, ci îi poate remarca dulceața parfumului. Din această nouă perspectivă, copila se bucură altfel și de prezența Bunicului în viața sa, fiindu-i mulțumitoare. În plus, dacă până acum îi era necesară atenția acestuia, acum îi este esențială existența lui. Iar implinitor este faptul de a fi… împreună!
În același cadru vesel și colorat ni se mai derulează o lecție fundamentală. Miyuki își începe meditația, îndemnându-și lectorul să facă la fel: să simtă bucuria de a fi alături de aproapele său și mulțumirea de a trăi înconjurat de splendoarea lumii.