Un râu de foc pasional ar curge liber prin poemele Indirei Spătaru, dacă n-ar avea pus un năvod peste trup (care năvod poate fi şi Societatea) şi dacă nu s-ar răsfăţa jucându-se cu memoria culturală din toate sectoarele. Dar chiar şi cu atâtea cenzuri şi eschive, febra senzuală tot atinge vibraţii paroxistice şi semnele ei răsar la tot pasul, ba prin trenuri ce aleargă prin vene, ba prin nişte „amprente rupestre” ce „tremură pe sexul meu siderat”, ba printr-o vale Uvedenrode personală (ş.a.). În termeni de calamitate exersează Indira senzualitatea: „sunt un vapor pe stradă/ iar tu un tren ce intră-n el/ cu viteza luminii”. Dar paroxismele astea par mai degrabă incidentale (deşi foarte recurente), căci Indira îşi controlează turaţia pasională şi se joacă de-a improvizaţiile (unele aliterative) pentru a domestici frustrările cauzate de năvod.
ALEXANDRU CISTELECAN
O carte marină, muzicală şi unduitoare oferă Indira Spătaru prin acest Năvod peste trup, plină de nisip, scoici, pescăruşi şi mai ales senzualitate, uneori gravă şi incantatorie (în secvenţa „Blues”), alteori ludică şi exhibiţionistă (în „Jazz”). E vechea aspiraţie a cufundării în viaţa pură şi simplă, a intrării într-un sine mai profund prin abandonarea falsei identităţi, a iluziilor de sine şi
a aluviunilor culturale. Doar că, îmbibată de lumea cărţii în care, de fapt, locuieşte poeta, îmi vine să cred că marea nu este altceva decât o metaforă, o utopie, speranţa neîncrezătoare într-o ieşire necesară. O arată, pe de o parte, versurile „din mausoleul celulozei te ridici îmbălsămat/ înoţi apoi în sarcofag, spre larg”.
Iar, pe de altă parte, o arată poemele thanatofore din secţiunea mediană a cărţii, „Intermezzo”, pline de amintiri dureroase despre o despărţire tragică, după care „inima s-a topit, lumânare pe podea”.
DORIS MIRONESCU
Poezia Indirei Spătaru degajă o senzualitate reţinută. În acest tip de scriere există numeroase filtre prin intermediul cărora se transformă realitatea lăuntrică. Fragilitatea ar fi un cuvânt care ar defini într-o oarecare măsură poezia Indirei Spătaru, dacă nu ar exista unele tuşe „masculine” ce-şi au originea mai mult în observaţie, în percepţie decât în trăire. Astfel, „camioane, camioane/ descărcaţi ilustre tăceri/ mersul peticit al istoriei/ trepidant te atacă la curbă,/ te calcă/ destinul/ cuţit implantat în neant” degajă o anumită forţă care este vizibilă în mai multe părţi ale cărţii. Structurată inteligent pe trei secţiuni, „Blues”, „Intermezzo”, „Jazz”, cartea poate fi citită şi ca un amplu poem despre pragurile existenţiale, cărora le corespund unele limite autoimpuse (năvodul) şi urgenţe de viaţă.
ŞERBAN AXINTE