Dacă s-ar putea, Amalia ar fi și patetică și ludică deodată. Cînd nu se poate, cele două registre se incită și se exasperează reciproc.
Al. Cistelecan
Pe toboganul unui lirism de incantații aliterative își dă drumul, în Nevroze și micoze, Amalia Brăescu. Și o face cu atîta poftă de joacă și cu așa viteză încît trece prin limbaje succesive fără să ia seama la praguri, alunecînd din cel colocvial în cel ermetic și din cel conceptual în cel menstrual ca și cum ar urma aceeași linie melodică (și problematică). Cea melodică are continuitate, întrucît e inspirată de o stare de grație omofonică în spațiul căreia fiecare cuvînt rostit începe să murmure și să-și invoce ecourile aliterative, trecînd din notație în cîntare și incantație.
Al. Cistelecan
Amalia Brăescu vorbește cu franchețe despre iubirea carnală, etern interzisă, despre separația iremediabilă a ființelor, despre solicitările psihice extreme și despre accidentele existențiale care au marcat-o, despre multiplele dileme ale vieții, despre disperare, anxietate, obsesii și singurătate, într-o poezie provocatoare, incandescentă, la limita dintre ritualic și ludic, și unul, și cealălalt marcate profund de maladiile vremurilor de azi.
Marian Odangiu