Nu e un cantec de dragoste

„Dumneavoastră continuați să credeți că Milano este un oraș gri. Foarte liberi să o faceți. Dar există unele răsărituri, și nici măcar nu sunt prea rare, în care un albastru foarte deschis care îți taie răsuflarea se ceartă pentru orizont cu un roz care nu vrea să plece, și e un dans care merită văzut. Lângă rulota lungă, Hego vorbește cu bătrânul. Aproape toți dorm încă, iar ei nu vor să facă zgomot. Geanta sportivă pe care Clinton a găsit-o sub un pat, la primul etaj al vilei de la Samarate, conținea treizeci și una de mii de euro. Hego a luat trei mii, și aproape se scuză, dar trebuie să meargă spre Stockholm, el și Clinton, pentru o treabă, iar acolo totul costă scump, i-au spus. Bătrânul deschide brațele ca pentru a spune: dar ce credeți, prieteni; ce rămâne este mai mult decât e nevoie pentru o furgonetă nouă. Clinton să deoparte și doar când discuția s-a terminat se apropie pentru a-i strânge mâna bătrânului. Hego însă îl îmbrățișează și îl sărută de trei ori pe obraji. E un salut care conține sânge, foc, fugi nocturne, strigăte de femei speriate, copii care plâng, dar și ceva mai mare. ” fragment din „Nu e un cântec de dragoste” – Alessandro ROBECCHI