Am citit o mare parte din tot ce a publicat Cristian Vicol și „O mie nouă sute optzeci și opt” e posibil să fie cea mai bună carte pe care a scris-o până azi. Începând cu versurile melodiei extra-celebre a celor de la Green Day, versuri care stabilesc din prima tonul dulce-amărui al poveștilor pe care o să le găsiţi aici, volumul de faţă nu e doar o călătorie prin Timișoara anilor ’90 și 2000, nu e doar o grămadă de amintiri atât de vivide încât parcă au fost făcute ieri, ci chiar o viaţă de om, trăită și simţită la intensitate maximă. E un monstru care se hrănește fără milă din toate poveștile generaţiei cu cheia la gât, nimic nu îi scapă, fie că e vorba de ce s-a câștigat sau ce s-a pierdut. Cartea devine foarte urgent – prin evocări directe și aglomerate, unele amuzante, altele tandre sau de-a dreptul tragice, ca un tsunami pe care nu-l poţi opri și de care nu te poţi ascunde absolut nicăieri – exact ceea ce promite: nostalgia porn de cea mai bună calitate. I fucking love it, și vă promit că n-o să treceţi prin ea fără să vi se umezească ochii.
Cosmin Leucuţa
Fie că-l citești ca pe un roman de aventuri sau ca pe unul autobiografic, volumul „O mie nouă sute optzeci și opt” nu te poate lăsa indiferent. Cristian Vicol ne reamintește de copilărie, de tranziţie, de primele iubiri, de o întreagă lume ce se naște, trăiește și devine amintire cu fiecare dintre noi. Într-un fel magic unic și repetitiv în același timp, el explorează trecutul ca pe o mină de cărbune uitată, din care reușește să extragă speranţă și suferinţă, romantism și încredere în viitor.
Daniel Timariu