„Germania, 1945”, iulie torid. Un fotograf englez (naratorul) însoțind un regiment aliat, în ultimele zile de război și primele de pace. În lungul drum spre Rin, izvorâtă din șocul unei descoperiri sumbre, o idee revine cu obstinație. Să surprindă pe peliculă, la întâmplare, figurile oamenilor de rând, ale celor care reintră de-acum în cotidianul de odinioară. Fără întrebări ori fără răspunsuri la ele. Martori pasivi și muți? Părtași la instaurarea unei ideologii delirante și a consecințelor ei? Știind ce se petrece, acceptând, negând, ignorând? La câțiva kilometri doar de „câmpul de oroare”? Ca într-un joc de-a moartea și viața privindu-se ochi în ochi?
Pământul invizibil, nominalizat la premiul Goncourt 2019 – ultimul roman pe care Hubert Mingarelli a mai ajuns să-l vadă publicat, înainte de a se stinge – recreează, fără umbră de patetism, atmosfera de nerespirat a coborârii în infernul paralel cu peisajul aproape idilic al unui colț de lume cruțat, în parte, de distrugere (lanuri unduindu-se sub adieri de vânt, imense capiteluri de floarea-soarelui, iazul verde smarald, mici așezări înflorite, mulțime de „stupi închipuiau orașe”, cafenea unde o fetișcană răsfoiește o revistă…). (…)
Rodica Baconsky