Demersul meu de a scrie despre pionieri şi istorie a pornit dintr-un amestec de provocări, pasiuni şi controverse, dar şi amintiri. Înţelegeam, ca majoritatea congenerilor mei de altfel, atât cât se putea din comunismul anilor ’70–’80: lecţii la lampă cu gaz, uniformă şi activităţi pioniereşti, bentiţe şi matricole, planuri de activitate, manuale uzate cu pagini lipsă, liste nesfârşite de lecturi suplimentare şi ore de cor, frig, cozi dar şi nostalgii concretizate în îngheţata Polar, metisul Azorel, polonezi care aruncau cu bomboane din rulote albe, taberele de la Năvodari, cetăţi imaginare demne de Cireşari… Şi bineînţeles, ca şi ceilalţi purtători ai cravatei roşii, nu problematizam punerea mea în dependenţă sine qua non faţă de vreun sistem.
Ştiam că sunt un copil al comunismului, iar previzibilitatea cu care teoretic se întâmplau lucrurile atunci mi se părea a fi normalitate: pur şi simplu ţi se trasa viaţa după un cursus honorum bine stabilit, respectiv te năşteai, copilăreai puţin şi prin creşe, pentru că evident părinţii tăi erau integraţi în câmpul muncii, situaţia se repeta nesmintit şi la grădiniţă sau cămin — moment în care începeai să realizezi involuntar că mai există şi Partidul care te veghează şi chiar şi cineva care te iubeşte necondiţionat şi cu a cărui fotografie ajungeai să te familiarizezi —, apoi începeai şcoala, când deveneai practic un număr (cel de pe matricolă), gimnaziul, liceul cu treptele aferente şi, dacă aveai şi puţin noroc, facultatea.
— …Şi ţineţi mâna întinsă când fluturaţi eşarfele galbene!!! Şi la semnul meu, ridicaţi plăcuţele! (pauză scurtă)…Şi, Aplugăriţei, eşti în colţul laurului, tu practic închizi frunza, deşteptule, se filmează de sus şi dacă eşti mototol nu se vede bine, ce naiba, se filmează de sus, clasa a cincea!…
— I-a căzut stema de pe centură şi n-o găseşte, tovarăşu’ diriginte…
— Hai, clasa a cincea, tovarăşii se uită, detaşamentul nostru tre’ să facă impresie bună… (pauză mai lungă, în care profesorul a scos din buzunar o batistă imensă, a despăturit-o tacticos şi s-a şters pe frunte), şi la lecţia deschisă să nu uitaţi de cartofii de la Zorile Noi. Tu, Luminiţa (din nou batista în scenă), când te întreabă tovarăşii de la partid să le spui frumos că noi, colectivul clasei noastre, ne am evidenţiat prin 15 zile de practică agricolă şi am recoltat mai bine de 10 hectare de cartofi ajutând astfel la bunul mers al producţiei… şi era să uit, cine se ocupa, chiar tu, Paula, că eşti comandantă, abonamentele la Cutezătorii — ştii tu, că toţi aveţi, ce naiba, măi, clasa a cincea, şi staţi drepţi că mai avem de făcut şi porumbelu’ păcii!…
Ceea ce ne oferă Simona Preda în această carte fascinantă este o călătorie în interiorul propagandei pentru copii din România comunizată, o analiză riguroasă şi de o admirabilă adâncime, a instituţiilor, metodelor şi simbolurilor aferente, care aveau ca scop ceea ce propaganda numea plămădirea omului nou. Cu talent narativ şi acurateţe conceptuală, autoarea ne invită să înţelegem cum se construia matricea emoţională a angajamentului comunist încă din anii copilăriei. Scopul era, evident, denigrarea şi demolarea a tot ce ţinea de „trecutul negru“. Prindea fiinţă cultura alternativă a noii formaţiuni, cu miturile, arhetipurile, comandamentele şi obsesiile ei. […]
În spatele acestei cărţi se află munţi de lecturi. Simona Preda discută literatura de copii a anilor ’50, mitografiile sovietice ori de inspiraţie sovietică. Între acestea, legenda pionierului-erou, micul delator Pavlik Morozov. Ceea ce ni se inocula prin acel mit era devotamentul total pentru partidul-stat. Ni se sugera că nu poate exista loialitate reală decât pentru cauza sacralizatului Partid. Timp în care, acasă, ni se spunea să ne ţinem gura, să nu povestim nimic din ceea ce auzeam că-şi spun, ori îşi şoptesc, părinţii noştri.
Vladimir Tismăneanu
SIMONA PREDA (n. 1978, Piatra-Neamţ), licenţiată în Filosofie (Universitatea din Bucureşti, 2003) şi în Istorie (Universitatea din Bucureşti, 2007), absolventă de Master în Istoria Ideilor şi Mentalităţilor (Universitatea din Bucureşti, 2006), doctor în Istorie cu teza „Literatura istorică pentru copii în România comunistă. Paradigma omului nou“ (conducător ştiinţific — Prof. univ. dr. Lucian Boia), Şcoala Doctorală a Universităţii din Bucureşti, 2011. Articole în numeroase publicaţii, printre care Buletinul Centrului, Muzeului şi Arhivei Istorice a Evreilor din România, revista Argesis, Studii şi comunicări etc. Lucrarea de faţă reprezintă o amplă prelucrare a tezei de doctorat şi totodată debutul editorial al autoarei.