Pentru o spiritualitate a obisnuitului

Iată ce scrie Bertrand Dumas cu privire la calea sa teologică și spirituală, într-un mic fragment confesiv: „Parcursul meu personal (căsătoria ca vocație) și profesional, marcat de mult timp de un interes gratuit pentru teologie și de o puternică implicare în activitatea pastorală în mai multe dieceze din Franța, m-a determinat să lucrez pe teme teologice care, la prima vedere, sînt foarte îndepărtate una de cealaltă. Spiritualitate, dogmatică, pastorație… în spatele acestui eclectism aparent se află de fapt problema relației cu Dumnezeu, care a fost întotdeauna în centrul activității mele. Dar o relație care, departe de a se limita la sfera – reală – a interiorității spirituale, este dispusă să se extindă la întreaga realitate și la ființa umană.”

Și îi place să citeze acest text din Simone Weil: „Nu prin felul în care vorbește cineva despre Dumnezeu, ci prin felul în care vorbește despre lucrurile pămîntești putem discerne cel mai bine dacă sufletul său a trăit în focul iubirii lui Dumnezeu. Acolo unde nicio deghizare nu e posibilă.” (Simone Weil, Cahiers de New York et de Londres: la connaissance surnaturelle. Juillet 1942-juillet 1943, Coll. « Œuvres complètes » t. VI, vol. 4, Paris, Gallimard, 2006, p. 189)

Preocupările sale teologice merg în două direcții: pe de o parte, teologia vieții spirituale/mistice pornind de la gîndirea lui Henri de Lubac despre care a scris și teza de doctorat (Teologie și mistică la Henri de Lubac); pe de altă parte, antropologia conjugalității și teologia sacramentului căsătoriei. Această dublă axă vizează configurarea unui teritoriu în care să fie puse în discuție reprezentările unei spiritualități cu adevărat catolice, adică una care să îmbrățișeze chiar și obișnuitul vieții conjugale.