Romanul lui Gabriel Chifu este o distopie. Autorul a scris cronica neagră a straniei morţi, prin înec, a unei ţări dominate de păcat, violenţă, nestatornicie şi deşertăciune morală. Postmodernă în structură, cartea străluceşte prin îmbinarea de naraţiune clasică şi poezie, meditaţie filozofică şi explorare a minţii umane, instinctualitate primară şi înalt intelectualism. Personajele transmit, prin vocile puternic individualizate, mesaje explicite. Ele vorbesc în numele unei realităţi deja condamnate, dar care se iluzionează că poate supravieţui prin duplicitarism, minciună, turpitudine şi violenţă – ori chiar printr-un sumbru vizionarism. Admirabil scrisă şi structurată, Ploaia de trei sute de zile seduce prin subtilitatea ideilor şi uimeşte prin înălţimea tonului oracular, de inevitabilă şi asumată tragedie biblică.
Mircea Mihăieş
Povestea celor trei sute de zile de ploaie ale Caramiei este o parabolă neobişnuită, atât prin adâncimea viziunii, cât şi prin amplitudinea cuprinderii realităţii pe care romanul lui Gabriel Chifu o transfigurează. Poemation tragic (nu lipsit, fireşte, de scene de un comic… trist), textul uneşte trei niveluri de semnificaţii: umane, sociale şi metafizice. În toate, Caramia eşuează implacabil, stăpânită de un demon al maculării, de o nevăzută energie autodistructivă, al cărei corolar apocaliptic este ploaia nesfârşită. Care, pe măsură ce romanul avansează, iar semnificaţiile secvenţelor sale epice polifonice se compun arhitectural, se transformă dintr-o ţârâială agasantă într-un diluviu pedepsitor. Diluviu din care se salvează câţiva drepţi, ca-n Scriptură. Un roman total, tulburător, halucinant şi, în acelaşi timp, revelator, scris cu mână de maestru.
Răzvan Voncu