Vesnic plecat de acasa, mereu in documentare in propria sa viata, spiritul meu este prea ocupat cu privitul pentru a putea fi cu adevarat infrant sau invingator si chiar pentru a putea fi. A fi si a privi devin doua verbe opuse si violent exclusive in lumina unui intreg destin. A fi sau a privi, asta e intrebarea.
In aceasta perspectiva, a astepta nu inseamna a pierde timpul, ci a te impartasi dintr-o psihologie colectiva infinit sugestiva; a fi inselat nu e numai o umilinta, ci si o revelatie; a fi lovit nu e numai o durere, ci si o descoperire. A merge cu autobuzul, a vizita un bolnav, a fi bolnav chiar, a vorbi cu un copil, a face piata, a intalni un prieten, a fi nedreptatit, a fi laudat, a fi iubit, a nu fi iubit devin, din simple intamplari, situatii magice de dezvaluire a lumii, prilejuri de uluitoare surprize in univers. A fi pentru a privi iata o fascinanta terapeutica, iata o solutie. (Ana Blandiana)
Cand nu trec direct in poezie sau in proza de fictiune, intamplarile din care se alcatuieste ziua Anei Blandiana devin subiectul unor meditatii, intense si ele ca un poem in proza. Faptul insusi ca spatiul pe care se desfasoara majoritatea nu depaseste de regula cateva pagini nu face decat sa le sporeasca impactul asupra cititorului. Impresii fugare sau obsesii tenace, ganduri fulgurante sau intrebari recurente se inlantuie in micile eseuri din acest volum, oferind un tablou al lumii si, in egala masura, un autoportret. Dar caracterul viu, de adevarata „felie de viata", al acestor instantanee vine dintr-o dispozitie al carei secret tine de poezia insasi: fata de ceea ce se ofera privirii, deopotriva din afara si dinlauntru, Ana Blandiana se dovedeste incapabila de indiferenta.