See moreSubiectul care rosteşte aceste poeme este o paradigmă a feminităţii – fiică, iubită, mamă, remarcabilă fiind modularea psihică a unor credibile poziţii în discurs, ale cărei schimbări nu înseamnă o simplă substituire de măşti retorice, deşi imaginile şi scenariile sunt alese cu grijă. [...]
Rodica Braga rămâne copilul pentru care tatăl e un uriaş, un Hefaistos care comandă focul pentru a‐şi împlini destinul de pater familias, aducător de pâine, şi între ale cărui pleoape muribunde lumina îşi află un ultim „cuib de căldură”, ca şi cum toată fiinţa ar ieşi din temeiuri şi s‐ar stinge odată cu cel care i‐a dat viaţă: „ [...].
Scenariul matern, în decorul vegetaţiei fertile sau al metaforei clepsidră‐fluture, poartă şi urmele traumei partum‐ului, gravitând în jurul plecării fiului în călătoria iniţiatică a vieţii, mama şi fiul visând la o întoarcere şi reunire care nu mai sunt niciodată pe deplin posibile. Iubirea, în versiune matrimonială, ia forma shakespeareană a identificării cu celălalt până la anihilarea eului propriu ca existenţă aparte, dar şi a grijii reciproce faţă de vulnerabilitatea unor trupuri peste care au trecut anii – iubire târzie, de vară indiană. [...] Mai există însă şi nevoia de iubire ca temei al existenţei, poeta dedicând un Vals în mi bemol minor unei umanităţi sfâşiate de tensiuni, conflicte, ură, care desparte până şi mama de fiu. Conform muzicianului Ernst Pauer, cheia mi bemol minor este „cea mai întunecată, mai sumbră dintre toate cheile”, Şostakovici folosind‐o, de exemplu, în lucrările lui târzii de meditaţie asupra morţii. De mult nu a mai fost auzit în poezie un sunet atât de pur al sentimentului universal de iubire, de mult nu a mai fost poezia povestea unui suflet. (Maria-Ana Tupan)