În noua carte de poezii, Poemele inimii, Ileana Vlădușel devine purtătoarea de cuvânt a dorului de mamă. Versurile cuprinse între aceste coperte sunt curate elegii, cu veritabile nuanțe de psalm și sunt dedicate în exclusivitate femeii-mamă.
Vorbele sunt blânde și șoptite și se aștern de la sine, evocând anii de aur ai fiecăruia dintre noi. Iar atunci când se repetă – vatră, cămin, înger, icoană, zâmbet, soare, ogradă, pridvor… – ele alcătuiesc refrenul din care putem reconstitui melodia întregii copilării. Nu mă avânt să spun universală. Poate că nu toți am avut parte nu neapărat de curtea cu pridvor, cât de pacea primilor ani, acea pace care te încarcă pentru tot restul vieții. Dar toți vom simți cu inima de ce mama este pomul vieții, iar rodul este pruncul legănat la sân.
Poarta casei părintești poate că scârțâie azi. Pereții poate-s reci și goi. Fereastra prin care lumea, privită din brațele-i calde, părea un vis luminos, nesfârșit, e scorojită și ea. Rugina anilor face ravagii peste căminul părăsit. Dar o simplă fotografie, aievea sau imaginată, cu mama, ale cărei tăceri înfloresc peste timp și răspândesc parfum de micsandre, e de ajuns să reînvie tot. Iar zăpezile din belșug, în loc să înghețe, purifică amintirile și le îmbracă în albul imaculat al dorului de copilărie. Și de mamă.