Postimperiale sau poezia cicatricelor

Leo Butnaru posedă în cel mai înalt grad stilul oralității, plăcerea comentariului ironic-hirsut, ireverențios, dacă nu de-a dreptul subversiv. Neostenit călător prin timpi și spații, el are știința de a proiecta detaliul de viață cotidiană pe canavaua istoriei, dar își face timp și să se joace cu vorbele, cu literele, cu sensurile, nonsensurile și tăcerile dintr-însele Ochiul său de observator pe cât de lucid, pe atât de speculativ surprinde – adeseori cu un rictus amar – detalii care-i stârnesc inteligența și-i pricinuiesc reflecții scânteietoare rotind neîncetat în fața noastră uluitorul caleidoscop al lumii. El e un contemplativ, în fond, extrem de vigilent, mereu la pândă, care se lasă provocat, dar mai ales provoacă, necedând o clipă tentației de a renunța, ci, dimpotrivă, având spiritul mereu în alertă și silindu-te pe tine, biet cititor sastisit de tot și de toate, inclusiv de poezie, să continui sau să reiei lectura... (Mircea Petean)