Vezi mai multeDe la început am simţit că în China ceaiul alintat cu atât drag „regina plantelor”, „emanaţia sufletului pământului”, „miracolul lumii vegetale”, „întruchiparea devoţiunii şi inocenţei naturii”, „îngerul binefăcător al regatului plantelor”, „ iarba inorogului” nu este doar o băutură chemată să stingă setea. Am intuit că el este parte intrinsecă a firii locuitorilor acestei ţări şi m-am întrebat dacă ceaiul născut din solul ei a fost impregnat de trăsăturile distincte ale celor care l-au descoperit, cultivat şi consumat de-a lungul mileniilor sau dacă luciditatea, echilibrul, sobrietatea şi politeţea chinezilor se datorează contactului lor cu această plantă miraculoasă?
De-a lungul multori ani am căutat răspuns la această întrebare aplecându-mă asupra studiilor exegeţilor ceaiului, asupra operelor literare şi cronicilor, am poposit în ceainării şi magazinele învăluite în parfumul ceaiului, i-am urmărit pe chinezi în momentele cruciale ale vieţii lor savurând acest lichid miraculos. Mi-am dat seama că pentru desluşirea tainicei simbioze între ceai şi firea chineză mi-ar trebui o nouă viaţă. Autoarea