Vezi mai multeÎn anul de grație 2024, an în care ambițioasa și prodigioasa construcție comunitar-instituțională a bătrânului continent ce se identifică sub denumirea generică de Uniunea Europeană a ajuns acum la vârsta senectuții, imaginea sa de ansamblu pare mai degrabă să nu exceleze prin limpezime și luminozitate, coerență și expresivitate.
Ea se arată ca o gigantică și greoaie „Arcă a Bunei Speranțe” care navighează însă pe ape înșelătoare și învolburate, confruntându-se, parcă fără voia ei, cu un noian de crize și primejdii, amenințări și vicisitudini, unele, nu puține, reale, altele, doar induse sau decretate auctorial ca atare, potrivit unor rațiuni imposibil de descifrat, atașate unor obscure dar neslăbite propensiuni catastrofice, cvasi-apocaliptice.
Acestea din urmă funcționează de la sine ca tot atâtea alibiuri convenabile și cauțiuni sine qua non ale unei noi arte a guvernării la nivel local și global, statal și suprastatal, caracterizând o stare de excepție / urgență permanentizată. Un cotidian și implacabil mod de a fi ce se vrea salutar și sub control, dar care nu este altceva decât un lamento al nevolniciei.
Uniunea Europeană a ajuns într-un punct „critic”, de răscruce. Dilema hamletiană „a fi sau a nu fi?” nu este o interogație retorică teatrală, o eschivă de la înfruntarea unei posibile plonjări în necunoscut, dacă nu cumva în marasm și dezagregare letală. Este o stare ce nu suportă tergiversarea găsirii unor soluții de răspuns la crize, la o degringoladă care a început și nu se va opri de la sine.
Conștientizarea proporțiilor declinului Uniunii Europene și a formelor acreditate până acum în plan instituțional, politic, economic, social și cultural trebuie să se producă fără întârziere pentru a purcede la reforma tuturor structurilor, a expertizei și acțiunilor în regim de urgență, nu doar mimate, de a salva ce mai este de salvat.