Vezi mai multeMihail Semenko (n. 1892) a fost unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai futurismului literar ucrainean. Este considerat una dintre figurile principale ale Renașterii executate. A înființat grupuri de avangardă la Kiev și Harkov. A lansat și definit, în manifeste literare, conceptul de quaerofuturism. În 1914, publică volumele „Cutezanță” și „Kverofuturismul”, care trasează începuturile poeziei ucrainene quaerofuturiste. Urmează „Ariile celor trei Pero”, „Pero în luping”, „Bloc-notes”, „În grădini răzlețe”, „Razele amenințărilor” etc.
În 1937 este acuzat de „activitate contrarevoluționară activă”. Pe 23 octombrie, Colegiul Militar al Judecătoriei Supreme a URSS îl condamnă la pedeapsă capitală prin împușcare cu confiscarea întregii averi. A doua zi, Mihail Semenko este executat de către NKVD împreună cu alți scriitori ucraineni. Operele sale au început să fie reeditate începând cu anul 1985.
Odată cu Mihail Semenko începe avangardismul literar ucrainean. Acest primat a rămas jalonat în istoria literaturii ucrainene de cercul quaerofuturist, organizat de Semenko în 1913 în capitala Ucrainei, Kiev.
Semenko definea programatic quaerofuturismul (de la latinescul „quaero” – a căuta, a pretinde) drept direcție absolut nouă în literatura țării sale (e drept, pe atunci aflată în încleștările molohului rus), direcție cu oarece specific, care o deosebea de futurismul, avangardismul de pe alte tărâmuri europene. Ideea de bază era că, oriunde, orice artă este dinamică, în mișcare prin propria sa natură. Scriind că „Arta e un proces de căutare și trăiri (emoționale) fără realizare”, Semenko „legaliza” în literatura ucraineană spiritul epatant al lui Arthur Rimbaud, Van Gogh, trucurile lui Dalí, până și cutezanța peste poate, filosofia cinică a Marchizului de Sade, chiar dacă, implicit, nu s-ar putea spune că poetul kievean-harkovian ar fi avut ceva în comun cu aceste personalități. Însă, ca și ele, considera că dinamismul, metamorfismul constituie acel perpetuum mobile, care le asigură artelor continua regenerare, reînnoire, evitarea anchilozării, „morții”.
Leo Butnaru
Aș fi vrut ca oamenii să nu înțeleagă
să nu râdă de mine cum o fac totdeauna
și în loc de salut eu să nu le văd decât
arătătorul întins disprețuitor
toți sunt atât de mici și atât de mulți
eu – unul
gândurile-mi la ei
mă năpădesc copleșitor
sentimentele mi se încâlcesc
ei sunt atât de mulți
eu – unul
când vesel
când trist
ochii mei văd atâția
nervi sângerii încordați
ating lucrurile le ascult taina
le simt respirația pe care
fiece obiect o are
eu – unul
aș fi vrut ca oamenii să nu înțeleagă
să nu râdă de mine
să nu spună că aș fi un sfinx
să fiu atât de simplu ca și ei
cei atât de mulți
pe când
eu sunt unul.
1914, Kiev