Vezi mai multeIdeologia polifonică, tema discursului de faţă, reprezintă o fenomenologie a coincidenţei dintre model şi exemplar, în condiţiile în care cel dintâi şi-a trădat calitatea de a fi un întreg, iar celălalt îşi nesocoteşte calitatea de purtător legitim al întregului. Ea este o interpretare, proprie vremii noastre, a exemplarului prin model, în condiţiile în care ambii termeni sunt epuizaţi expresiv. De aici apropierea sa, concomitentă, de „noemă” şi de „poemă”: astfel este ţinută ea în formă.
O fenomenologie a individualului (sinele) care, cu vorbele lui Noica, simte că nu poate fi ceva în absenţa generalului (legea), ţintind către prinderea acestuia, vă propune lucrarea de faţă. Adică o ideologie polifonică aplicată unor situaţii publice atotcunoscute; de atotştiutori, adică de cei care, nepierzând nimic din ceea ce le oferă, spre ştiinţă comună, mediul public, pierd din vedere fenomenul şi, odată cu acesta, absurdul, tragicul, şi sublimul din orizontul vieţuirii omeneşti, cu toate că nu le sunt străine conferinţele, disertaţiile, cuvântările semenilor (lor) despre propriul sine şi despre legea comună.