Amintirile Monicăi Mărgineanu ar putea fi încadrate într-o specie literară aparte, derivată din memorialistica de detenție comunistă. O postmemorialistică a mărturiilor celor cărora le-au fost arestați părinții din motive de conștiință. Memoria celor care au fost ”blestemați” să se nască unde nu trebuie, când nu trebuie și mai ales să primească o educație cum nu trebuie. Realiter este cuvântul-cheie al acestei mărturii cutremurătoare. Un cuvânt făurit în atelierele emoționale ale autoarei, eliberat de sub carapacea acelui adevăr ”hărăzit numai pruncilor”, un cuvânt capabil să cuprindă realitatea întreagă, cu concretul și imaginarul ei laolaltă. Realiter-ul acesta este de fapt o istorie a regimului comunist din România, privit prin ochii copilului nevinovat – cum altfel ar putea fi un copil? –, ai adolescentului dornic de iubiri și învățătură, ai tânărului trecut brutal dintr-o eră într-alta, fără consimțământ, fără compasiune, cu multă ură și cinism.”
Gelu Hossu, Prefață