„Regele (Ferdinand) a spus «Voi fi un bun român» şi a fost. Nu s-a dezminţit în niciunul din actele ce au urmat şi a îndurat cu poporul său greutăţile exilului spre Moldova şi eforturile făcute pentru realizarea României Mari”.
jurnalistul Stelian Popescu
Structurată în șase capitole – În umbra lui Carol, prinţ moştenitor al României;În anii neutralităţii României. „Eu sunt un rege constituţional”; În fruntea armatei române în campania din anii 1916-1917; În anii realizării şi recunoaşterii internaţionale a Marii Uniri (1918-1920); 15 octombrie 1922 – la Alba Iulia, rege al tuturor românilor; Ultimii ani de viaţă. Trecerea în eternitat –, cartea aduce în atenția cititorilor aspecte importante ale „omului” și „regelui” Ferdinand: patriotismul, simţul datoriei, umanismul, blândeţea, solicitudinea, modestia de care a fost animat primul suveran al României întregite.
Potrivit autorului: „Am prezentat pe larg în paginile acestui volum atât calităţile, cât şi defectele omeneşti ale regelui tuturor românilor (...). Ferdinand a fost un om al timpului său. A avut calităţi, dar şi defecte omeneşti. A comis şi greşeli. Uneori nu a fost un arbitru imparţial al vieţii politice româneşti, favorizând pe unii oameni politici şi partide în detrimentul altora. A tolerat formarea unei camarile, nu de dimensiunea şi influenţa celei din timpul fiului său Carol, dirijată cu abilitate de Barbu Ştirbei. Această camarilă a reuşit în bună parte să influenţeze deciziile regale. S-a aflat într-o mare măsură sub tutela lui Ion I.C. Brătianu, personalitate marcantă a scenei politice româneşti din prima jumătate a secolului XX. De dragul principalului său sfetnic, Regele Ferdinand a încălcat uneori chiar prevederile constituţionale făcând în felul acesta jocul Partidului Naţional Liberal. Neavând suficientă experienţă şi abilitate politică, fiind o fire uşor influenţabilă, Suveranul a fost relativ uşor manevrat de Ionel Brătianu”.