Atunci cand ne gandim la moarte, ne gandim la ceva definitiv, un mister pe cat de intunecat, pe atat de nepatruns, cel putin cu ratiunea umana. Si totusi, nimic in natura nu se naste pentru a muri, ci pentru a renaste. Ciclul vietii si al mortii se repeta la infinit in tot ceea ce ne inconjoara: apusul e urmat de rasarit, samanta inmormantata tarziu in toamna rasare verde primavara, pulsatiile emise la moartea unei stele expulzeaza materie care va forma viitoarele generatii de corpuri ceresti. Viata se afla in Om de la insufletirea materiei, iar moartea de la Cadere. Cel mai pretios, dar si cel mai greu blestem, se inlantuie inexorabil, insa acest lucru asigura mersul inainte.
In fiecare moment noi murim si renastem cate un pic. Se pot, asadar, organele regenera? Da, in fiecare secunda mor si se nasc particele minuscule de ficat, pancreas, inima, piele, creier... Este acesta un miracol? Este un firesc al Creatiei, care e in continua devenire, transfigurare si alchimizare.
Miracolul este ca noile celule sa fie intotdeauna superioare celor care au murit, eliberate de furia, tristetea, ura, frica si boala celor de dinaintea lor.
Suntem aceiasi si totusi mereu altii pe Drumul nostru catre Desavarsire, parca nici nedandu-ne seama cand anume lutul se transforma in Lumina.