Vezi mai multe„S-a scris destul şi dulceag despre utopia omului-înger. Emil Brumaru preferă blasfemia îngerului-om. Dar e oare vorba, într-adevăr, de o blasfemie? Poate poetul, care nu gîndeşte în concepte, ci «în fluturi», să facă vreun rău purităţii? Poate fi «neruşinată» pasiunea sa pentru lumea creată, în speţă pentru jumătatea feminină a creaţiei, câtă vreme ea culminează în bucurie supra-mundană, veneraţie şi simţ al miracolului? Poate harul să fie vulgar? Versurile lui Emil Brumaru îmi dau, întotdeauna, o tonică certitudine: certitudinea că trupul, cu splendorile şi mizeriile lui, e făcut, împreună cu lumea însăşi, să fie salvat prin frumuseţe; cu alte cuvinte, că trupul e îngăduit, mai mult decât credem, de oştirile cereşti. Nu ştiu dacă Emil Brumaru va ajunge în Rai, dar sunt sigur că i se va da voie să contemple, ca expert, voluptăţile lui, fie şi privind pe gaura cheii...“ (Andrei PLEŞU)
„Interesant mi se pare că această poezie a concretului, cu sugestii olfactive şi tactile, este, în acelaşi timp, şi o poezie a suavului dematerializat, a efluviilor celor mai subtile. Îngerii rătăcesc printre legume.“ (Nicolae MANOLESCU)
„Acest înger e parcă o întrupare diafană a copilăriei înseşi. Totul e moale, uşor, parfumat, făcut dintr-o substanţă plutitoare, între fum şi puf, reactualizînd acea senzaţie particulară, complexă, inefabilă pe care i-o dă copilului legănarea sitei prin care se cerne făina mătăsoasă. Semnificativ e faptul că îngerul «vibrează» între lucruri, «fără să vadă, fără să audă», înfiorat numai de mireasma dureroasă a unui crin.“ (Matei CĂLINESCU)
„Într-un sens mai adânc, franciscanismul absolut (făcându-şi frate până şi melcii, furnicile sau păianjenii) implică angelismul. Mesagerii celeşti devin prezenţe înţelese de la sine într-o lume a moliciunilor, blândeţilor şi suavităţilor. Că îngerii lui Brumaru se lasă atraşi în păcat de fiicele oamenilor nu trebuie să ne mire. Ei au avut această aplecare de la facerea lumii, conform ereziei catare (v. Geneza 6, 1). În plus practică un erotism de o neruşinare paradiziacă. E o zbenguială voioasă şi inocentă a unor trupuri goale, bucălate şi roze de copii cu aripi albe, pufoase, aşa cum o figurează imageria celestă tradiţională. Necenzurându-şi nici el libidoul, lăsându-l să-şi manifeste senin impulsurile dintr-o fază infantilă, poetul este la rândul lui un «înger» - cum o afirmă adesea. Fireşte, această natură aparte i-o dau şi alte însuşiri.“ (Ovid S. CROHMĂLNICEANU)