Prefață de Mircea Braga
Într-o „istorie culturală”, ceea ce vrea să însemne un continuum cultural, așa cum clasează Mircea Eliade spațiul și timpul ființei, adevărurile nu migrează și nu se supun conjuncturilor. În realitatea desfășurată prin Creație, prin marea Creație, fie că divinitatea s-a retras din ea, fie că a rămas doar neimplicată în desfășurarea ei, engrame ale sacralității se mențin nealterate, prezente pretutindeni în concretul înconjurător. Între a le simți și a fi întru ele, pe de o parte, și a le refuza ori ignora, pe de alta, distanța se măsoară între trăirea sau netrăirea începutului, a permanenței acestui început ca sinteză a Unului cu totalitatea. De aici, „adevărul” că existența poate fi o inițiere continuă, cu tot ce presupune aceasta, finalizată în înțelegerea faptului că marea continuitate nu cunoaște fractura viață/ moarte și că formula arhetipală a erosului, ca împlinire a armoniei ființialului prin iubire, transgresează formele conjuncturalului, ca și pe cele ale finitudinii. Finalul romanului Noaptea de Sânziene nu rezolvă, ci se propune ultimei dihotomii: Ființa este produsul Sacrului ori Sacrul este produsul Ființei?