Dupa ce si-a recuperate adolescenta cu micile ei indrazneli, dar mai ales cu sfasierile si cu indoielile ei, Ovidiu Crisan a facut figura de rebel pornit impotriva a tot ceea ce maculeaza firescul si autenticitatea existentei, ba chiar de iconoclast.
Iata-l acum in plina maturitate, un poet capabil sa-si asume riscul de a folosi naratiunea si dialogul ca mijloace de imbogatire a lirismului. Atunci cand reuseste sa depaseasca simpla anecdotica, mutand accentul pe ideea (poetica, desigur), ori mizand pe functia aluziva a limbajului, e perfect. E un mod de a se declara si el adeptul unei rostiri poetice netrucate, nefalsificate, in care erosul (ah, ispitele dinspre le diable de midi sunt atat de vii!, dar autoironia functioneaza ca un bun factor de echilibru) si ludicul (sa nu ucizi copilul din tine niciodata) au un rol semnificativ in creionarea poeticitatii. Performanta lui Ovidiu Crisan, in ciclul secund al cartii, este aceea de creator al unui decor de teatru nomad de altadata, cu personaje specifice, definite prin replici memorabile, care evolueaza intr-o atmosfera crepusculara, amestec de fior estetic si decrepitudine, de sfarseala existentiala si vitalitate.
Emotionante de-a dreptul sunt textele in care poetul se implica afectiv – cel dedicat mamei disparute, de pilda –, dar si ocazionalele sale care au ceva din ceremonialul si fastul sarbatorii. - Mircea Petean