See more
Mereu m-au nedumerit bucket list-urile; sau m-au neliniștit, au așa o finalitate în ele, mă văd tăind de pe o listă chestii, cu inima din ce în ce mai ghemuită că ajung la ultima liniuță și, apoi, ce mai fac? Aștept? În filme e rezolvat poetic, ultima dorință o bifează simbolic prietenii, acolo nu sunt perioade degeaba, de ce ar fi, cine are nevoie de un timp fără dorințe?
Nu mă văd nici dorindu-mi să mă dau cu parașuta once in a lifetime, nici să urc pe un „munte de gheață“ ‒ vorba Dariei mică (atunci când voia să ne informeze că e indignată/revoltată, ne amenința că se duce acolo, iar dacă nu avea ecou în noi, plusa ca la poker că o va face fără haine, într-un mare frig). Mă gândesc că aș beneficia (scăpată, prin miracol, vie) doar de niște shot-uri de adrenalină; adrenalină am „servit“ pe pâine la spital ca aparținător într-o secție de terminali, consider bifată această experiență.
Nu voi avea bucket list, dar dacă cineva m-ar obliga la ea cu pistolul la tâmplă, vreo șase liniuțe ar fi cu cărți, unele nici măcar la prima citire, una ar fi ocupată de filmul „La grande bellezza“ pe care nu mai apuc să-l văd, (pre)ocupată cu trăitul, o poziție din lista aia ar fi o salată de boeuf ornată cum am citit eu într-o carte, cu homari decupați din gogoșari dulci în oțet, aș picta de capul meu, fără deadline-uri, fără teme, fără teamă, aș scoate alarmele de la telefon. Adică lucruri mici, fără adrenalină.
Dar mai bine ar lăsa pistolul de la tâmpla mea jos și ne-am juca de-a cinci lucruri pe care să le iau pe o insulă.
Sau scrabble.