Salcamul din poarta

În fiecare primăvară, când salcâmii înfloriți ne trimit efluvii de miresme, o amintire dragă su­fle­tului meu mă cheamă în trecut - copacul falnic din poarta bunicilor mei. El mi-a vegheat copilă­ria și mi-a însoțit adolescența.
Îl văd aievea, după lungul șir de ani ai exis­tenței mele presărate cu dezamăgiri, mici bucurii și profunde regrete. Nu știu dacă o minunată întâmplare a făcut ca dintr-o minusculă sămânță purtată de vânt sau pierdută de o pasăre tocmai în poarta bunicilor să răsară un fir plăpând și să crească apoi, asemenea voinicului din poveste, un mândru salcâm. Ori, poate, va fi fost sădit de bunicul, precum nucii, merii, perii și gutuii din grădina sa.
Închid ochii și "văd" bogăția frunzișului și a cior­chinilor de flori albe, parfumate. Îmi mângâie auzul zum­zetul permanent al harnicelor albine cu picio­rușele încărcate de polen, trecând din floare în floare, pentru a duce apoi în stup nectarul cel dulce.
Salcâmul din poar­tă crescuse ușor încli­nat dea­supra intrării în curte, pentru a întâm­pina, parcă, cu o os­pita­lieră plecăciune, pe oricine ne-ar fi pășit peste prag. Atunci când, după mulți ani, acoperișul porților din șindrilă construit de mâinile bunicului îm­bă­­trâ­niseră ca și el, de­teriorându-se ici-colo, ramurile-i bo­gate as­cun­seseră aceste răni în­tr-o tandră îmbrățișa­re.
De câte ori voi fi trecut pe sub bolta lui, plecând la școală, de câte ori mă va fi în­tâm­pinat cu drag în­tor­cându-mă acasă cu mi­cul meu ghiozdan, con­­fecționat de bunica din pânză de cânepă țe­­sută în casă?!
Pe coroana lui mân­dră îmi odihneam privirea când mă trezeam dimineața și tot el era hotarul până unde, în zbor săgetat, se avântau rândunelele care-și aveau cui­burile de mulți ani sub streșinile vechii po­verne. Pe crengile lui se odihneau puii lor, când în­­ce­peau lecțiile de zbor, deranjând stolul gureșelor vră­biuțe, locatare permanente ale salcâmului.
După mai multe zile de la înflorire, când mi­reas­ma florilor se stingea treptat, ne bucura cu un alt dar: un covor țesut din mii de floricele alb-gălbui ne mângâia tălpile desculțe. Abia când razele soarelui le ofileau definitiv, mă înduram să le strâng cu mătura.
La umbra lui, în zilele de sărbătoare, se adu­nau toate vecinele noastre așezate jos, pe pămân­tul cald, și bucurându-se de o binemeritată odih­nă. Timpul curgea domol, într-o liniște patriar­hală; zile după zile, ani după ani, se așeza în tipa­re știu­te, în pace și tihnă.