Ne-am scuturat de tarana si am iesit la lumina soarelui. Desculti pe muschiul verde, batut in diamantele de roua. E luxul pe care si-l permite natura in zori, sub primii tai pasi. Peisajul cu miezuri uriase de varza violet care acoperea panta dealului ma infiora. Imi lipisem buzele de ale lui. Lacrimi fierbinti siroiau intr-un singur amestec, produse de aceeasi suferinta, arzand muschiul de sub talpi, o cenusa fina luata de vant si atat.
„Doamne, mai lasa-mi-l o clipa, cerseam eu fara sa ma fac auzita. Nici nu stiu unde il duci, dar, oriunde ar fi, cum sa ma lasati pe mine, aici in poteca sa ma tot uit dupa urmele lui?…” (…)
La venire, cand am parcurs aceleasi drumuri cu omul meu, totul mi s-a parut magic. Acum, la intoarcerea fara el, simt tinicheaua zadarniciei schelalaindu-mi pe urme, padurea de narcise, o simpla inscenare de fatada. Ce parelnica e lumea. Lantul de imprejurari care se repeta, fictiuni create de lucratorii lui Dumnezeu, in speranta ca una va salva, va face dreptate, va curata, va orandui si va salva aceasta lume neispravita.