Volumul Sarmale și serotonină. Despre un mainstream gastro-cultural este, deopotrivă, o abordare antropologică a bucătăriei tradiționale și o culegere de rețete de sarmale (preluate din satele sălăjene).
Cu certitudine, în orice formulă am încerca să definim „tradiționalul”, sarmalele nu pot lipsi. Sarmalele cu mălai (păsat) sau orez, cu carne tăiată din cuțit, cu afumătură sau fără, doar cu ceapă prăjită, cu cureki murat sau varză crudă, fierte pe marginea fiteului sau șpohertului în oale pântecoase de pământ, ne trimit mereu la savoarea mâncărurilor de altădată. Fără a fi chefi la restaurante fancy din centru, gospodinele din satul tradițional cunoșteau și aplicau nenumărate tips and tricks pentru a le da un saft nemărginit, gustat și degustat la nunți, înmormântări și în fiecare duminică.
Sarmelele se găsesc în mijlocul unui mainstream cultural, orientat spre o incomensurabilă dorință a orășeanului de a cunoaște și lăuda tradiționalul (coasem chimeși și ii, apelăm la un design arhitectural țărănesc și la o amenajare interioară etno, gătim și mâncăm „ca la bunica”, apelăm la leacuri băbești, vrăji și ritualuri magice, ținem sărbători tradiționale, promovăm cultura satului tradițional ca pe cel mai tare brand în materie identitară).
Volumul pledează pentru o antropologie a… sarmalelor, în care oala cu sarmale este un inefabil martor între două lumi (sat și oraș) și un fabulos barometru al dezvoltării societății românești. Devoalând un incredibil know how al bucătăreselor de la țară, sunt selectate o serie de artificii, șmecherii, trucuri, secrete (tips and tricks), numai bune de împrumutat de gospodinele de azi de la cele de ieri, toate redate în limba colorată ardelenească, așa cum au fost culese direct din teren.
Printr-un storytelling inspirat, se fundamentează, de fapt, un patrimoniu cultural al gustului, pornind de la o serie de cooking stories și terminând, apoteotic, cu mărturii despre savoare, saft, zoft (pour les connaisseurs, desigur) dar și despre marea provocare a țărăncii: să facă mâncare sățioasă din ingrediente puține, de preferat „din ce dă grădina” și, de cele mai multe ori, fără carne. Se vorbește despre un management corect al bucătăriei și alimentelor, dar și despre ... calitățile estetice ale produselor (geometria sarmalelor, care se așează în oală „ca razele de soare”).
Dintr-un alt unghi, antropologul se vede nevoit să dicute și despre istorii culinare și sarmalele globalizate, despre atitudinea contemporanului și „forțarea modelului” sau „uzarea simbolului” (supra – tradiționalitatea) dar și despre o serie de deschideri culinare: euro-sarmale (sau mondo-sarmale?), gastro-diplomație și euroregiuni gastronomice (și turistice).
Așadar, pentru că „dacă sarmale nu e, nimic nu e”, sarmalele au devenit, încet, euro-sarmale: cu ele ne legitimăm identitar, ne spunem povestea, ne mândrim și le ducem cu noi pretutindeni.
Vorba poetului, în România și în Europa, cu adevărat „miroase a sarmale peste Munții Carpați”...
---