La un sfarsit de decembrie (2009) oarecum apasat de memoria regretatului meu tata, mi-am lasat mainile pe niste taste. Astea doua au intrat pe blogspot, au tastat KAOS MOON – CLOSE TO THE EDGE (eh, sunt fan YES) si au inceput sa scrie. Recunosc, ideea unui roman a incoltit inca de atunci, pentru ca : nu mai scrisesem proza de vreo 5 ani (si-mi lipsea asta), pentru ca voiam pentru prima data sa-mi testez disciplina (am scris zilnic la blogul asta, timp de un an de zile), pentru ca era un personaj care ma bantuia de ceva vreme (un ins gratuit, asa cum numai la Beckett mai gasesti : ieri, azi si mai mult ca sigur si maine), pentru ca eram satul de literatura asta canonica produsa in valuri in izolarea noastra demna dar saraca si necredibila, pentru ca mi-am spus ca daca tot literatura e ceea ce nu s-a scris inca, hai sa incerc s-o descopar eu azi...
De ce prin intermediul blogului si de ce nu cu numele real ? Blog, pentru ca mi-am dorit sa fac un experiment scriind romanul asistat de chibiti (habar nu ai cate idei, personaje si contexte ies din aparent senilele, pornograficele ori paralelele comentarii). Pentru ca am avut nevoie de disciplina (altfel nu l-as fi scris probabil niciodata). Si de ce KAOS MOON… Pentru ca e muzica unei trupe canadiene (cu acelasi nume) din anii 90, care mi-a placut. Pentru ca daca as fi semnat cu numele real as fi fost luat drept cine si sunt si n-as mai fi fost credibil in demersul meu. La un moment dat se faceau pariuri asupra varstei mele, a locatiei, a statutului meu; la un moment dat am fost amenintat ; la un moment dat personajele mele apareau brusc din viata reala (« stii ? eu sunt doamna Neli, te-ai inspirat din viata mea ») - A fost fun...Si nu prea… Finalmente, am vrut sa scriu sub anonimat pentru ca, pana la urma nu persoana mea era importanta ci personajele mele, povestile lor, traumele lor, slabiciunile, limitele si evadarile lor.
O carte, pana la urma, nu trebuie sa-ti spuna adevarul ci trebuie doar sa te faca sa crezi ca acesta exista. Iar pentru asta nu ai nevoie de informatii statistice, nu de dezvaluiri asupra autorului, ci doar de putin timp si incredere. Pentru ca se intalnesc inteligenta/sufletul celui care a scris-o cu inteligenta/sufletul celui care o citeste. No flesh and bones involved.
Povestea? Pe scurt : Nic Labis, un upgrade al marelui poet (dar fara sa ii replice talentul), un minuscul locuitor la bloc si drumul lui de la finish catre linia de start. Scrisori catre Rita e povestea unei despartiri, care ar durea daca n-ar fi atat de hilara si care ar fi amuzanta daca nu ar durea atat. Nic e omul gratuit, fara obligatii si fara target, e antistarul, e ceea ce-si doreste cel mai mult societatea de azi sa marginalizeze. Nic povesteste; pentru ca daca nu o face, moare. Nic nu deranjeaza pe nimeni desi langa el nu poti sta neutru. Iti vine sa-l bati, sa-l strangi in brate, sa-l speli, sa-l iubesti. Un singur lucru nu reusesti – sa-l ignori. Nic e vulgar pentru ca viata printre sfintii falsi il oprima. Nic face lucruri pe care noi nu avem voie sa le facem, desi ... Nic e un mic Isus care ne spala de pacatul ipocriziei.