Sensul gandirii filozofice

Sensul gindirii filozofice exprima procesul ideatic prin care s-au epuizat, fara succes, variantele posibile de realizare a unitatii dintre subiect si obiect – in conditiile pastrarii prezumtiei originare a existentei unei lumi independente de orice subiect – si prin care s-au formulat consecintele acestui esec, respectiv acceptarea si valorificarea particularului, a individualului, a diversului si a concretului schimbator.
Ca urmare a acestui parcurs emancipator, gindirea filozofica va putea in viitor sa paraseasca etapa gnoseologica si sa paseasca intr-o etapa noua, respectiv in cea creatoare. Filozofia nu este si nici nu ar putea sa fie o supra-stiinta, o forma de cunoastere absoluta, dar nu din cauza unei deficiente proprii, ci din simplul motiv ca nu exista, in general, cunoastere, adica o relatie intre un obiect in sine, preexistent, si un subiect epistemic. Raportul dintre cei doi termeni este cu totul altul, unul cu adevarat integrator, care ii situeaza pe acelasi plan, astfel incit, din perspectiva unui asemenea ansamblu subiectiv-obiectiv cunoasterea – in acceptiunea clasica – nu mai are niciun sens, caci relatia imanenta acelui intreg ia forma unei autocreatii.