Fiecare amurg ce încoronează cerul înainte de ivirea lunii, aduce cu el șio ușoară adiere a tristeții.
Lumina trandafirie ce ne mângâie pleoapele, se va risipi în beznă, până când și ultima scânteie va fi înghițită de întuneric.
Printre umbrele ce mărșăluiesc sub lumina argintie a clarului de lună, plutește însă și o firavă speranță, speranța că indiferent de sisificul chin al preumblării prin întuneric lumina va apărea din nou să picteze cu o finețe renascentistă un nou răsărit în inimile noastre.
Acesta este doar unul dintre multele valsuri mute ce ne-a fost oferit de viață. Simfoniile ei divine, de la dansul frunzelor la tremuratul ușor al genelor și de la delicatețea petalelor de lotuși ce plutesc printre iazuri.