"Ne-aţi învăţat să iubim ştiinţa, să iubim căutarea adevărului, să iubim această muncă în care, de cele mai multe ori, satisfacţia majoră este munca însăşi. Ne-aţi învăţat să iubim ştiinţa, dar, în acelaşi timp, şi arta. În această lume în care tehnica pare să acapareze şi muzica, şi pictura, şi toate artele, în această lume tehnocrată în care utilul devorează frumosul, sunteţi pentru noi un exemplu luminos de împletire armonioasă a perfectei cunoaşteri profesionale cu o vastă şi profundă cultură artistică." - Colegii de la Istitutul de Cercetări al Combinatului Chimic din Râmnicu Vâlcea
Dumitru V. Curcăneanu s-a născut la 23 martie 1910, în satul Moara Domnească din comuna Valea Rea, actualmente Văleni (judeţul Vaslui), unde tatăl său era administrator de moşie; a fost al şaselea dintre cei şapte copii ai familiei.
În anul 1935 a absolvit cursurile Facultăţii de Chimie din cadrul Institutului Chimic Militar de pe lângă Universitatea din Cluj, iar în anul 1938 a obţinut titlul de Doctor în Chimie, la Facultatea de Chimie a Universităţii din Bucureşti.
În august 1945 a demisionat din cadrele active ale Armatei, cu gradul de căpitan, şi a fost liber profesionist până în 1948.
În perioada 1953-1955 a fost deţinut politic, arestat de Securitatea din Ploieşti, sub falsa acuzaţie de sabotaj.
În cei 37 de ani de activitate, a lucrat ca cercetător chimist şi proiectant, inginer-şef şi şef-serviciu în unsprezece întreprinderi de profil. S-a pensionat în 1970, din funcţia de Şef al Serviciului de Cercetări al Combinatului Chimic din Râmnicu Vâlcea, iar în 1972 s-a reangajat, pentru un an, ca inginer principal în Grupul Industrial de Chimie Rm. Vâlcea.
În timpul liber a scris cu mare pasiune poeme istorice, poezii şi poveşti.
S-a stins din viaţă la 15 martie 1992, în Râmnicu Vâlcea, lăsând în urmă doi fii, trei nepoate şi un nepot.
Cu volumul de faţă, Editura Pavcon iniţiază o serie întreagă de scrieri de mare valoare estetică și istorică semnate de Dumitru Curcăneanu.
Extras:
În Țara de Jos primăvara zâmbeşte-n livezi de cireşi
Şi codrul spuzeşte în muguri viaţa dospită-n pământ.
Ies pluguri de lemn pe răzoare, mânate de harnici răzeşi
Şi turme de oi bat talanga, departe pe aripi de vânt.
La poale de munte stau pâlcuri de oameni cu ochi pânditori
Şi focuri se-aprind în poiana în care-i un cort ridicat.
Se-aude-ngânare de bucium şi tropot de cai la strâmtori,
Apoi dintre cetini apare un tânăr în zale-mbrăcat.
Boieri şi plăieşi se descopăr şi-ncet vin aproape de cort
Să-l vadă pe Ştefan pribeagul, feciorul lui Vodă Bogdan.
E tânăr coconul şi pare prea mic în războinicul port,
Dar chipu-i de şoim îmblânzeşte pe-orice semeţ moldovan.
Pe umeri curg plete bălaie, musteaţa-i ca spicul de grâu,
Din faţa senină, severă, privesc ochii verzi, arzători.
Botforii de bour au pinten şi paloşul greu stă la brâu,
Iar trupul de criţă e sprinten sub solzii de za lucitori.
— Boieri şi răzeşi, pace vouă şi slavă acestui pământ,
Din care trădarea şi crima cu ură m-au fost izgonit!
Mă-ntorc însetat de dreptate, sub semn de cumplit jurământ,
Să fac rânduială în ţară, iar vouă un trai mai tihnit!
Pe Petru-Aron, ucigaşul, din scaun să-l smulg m-am legat.
De bir şi podvezi să fiţi liberi, pe voi şi-ale voastre stăpâni.
Poporul să-şi are moşia, dând rod însutit de bogat,
Iar ţara în veci să nu fie spurcată de cnejii păgâni!
— În tine cunoaştem pe Vodă şi credinţă jurăm!
Grăi un plăieş 'nalt ca bradul, punând un genunchi la pământ.
Poruncă dă, Doamne, şi-ndată cu toţi la Suceava zburăm
În furci să-nălţăm ticăloşii, atâţi câţi în ţară mai sunt!
— Trăiască Măria Sa Ştefan, feciorul lui Bogdan Muşat!
Strigat-au tunând mii de glasuri, de munţii prelung au sunat.
Din sihlă ascunşi ies vecinii, puhoi aspru, înfricoşat;
Cu furci şi ţăpoaie se-nchină acelui ce soarta-nsemnat.
Atunci din strâmtori se iveşte oştire munteană gonind,
Trimisă de Vlad Ţepeş Domnul să steie-ajutor lui Ştefan.
Vecini şi răzeşi zvârle cuşma, baltaguri se-nalţă sclipind
Sub steaua ce mândră se-nalţă pe cerul bătrân moldovan.