Lucrarea de fata vine sa arate ca monahii nu numai ca au luptat si s-au jertfit pentru credinta ortodoxa si adevar, dar foarte adesea au fost principalii, daca nu chiar singurii lor aparatori. Aveau, desigur, cu adevarat, o mare dragoste si daruire fata de viata de liniste, isi dedicau cea mai mare parte din timp rugaciunii, se distingeau prin smerenie, supunere, blandete si ascultare, dar toate acestea nu inseamna ca erau fapturi lipsite de vointa sau „oi necuvantatoare”! Ascultatori ai cuvantului evanghelic, monahii n-ar fi putut urma niciodata unor pastori care „nu intra pe usa in staulul oilor, ci sar pe aiurea”, caci i-ar fi socotit „furi”, „talhari” si „straini” si „ar fi fugit” de unii ca acestia (cf. Ioan 10, 1-6).
Sfantul Teodor Studitul invata in acest sens: „Porunca Domnului graieste sa nu tacem in vremuri de primejdie pentru credinta. Caci, zice, sa vorbesti, si sa nu taci, si: «De se va indoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu intru el» (Evrei 10, 38), si: «Daca vor tacea acestia, pietrele vor striga» (Luca 19, 40). Fiindca atunci cand este vorba de credinta, nu putem spune: Eu cine sunt? Preot? Defel. Capetenie? Nici asta. Ostas? De unde? Lucrator? Nici asta. Sarac, agonisindu-si hrana de pe-o zi pe alta. Nu ma priveste pe mine treaba asta si nici nu cade in seama mea. Vai, pietrele vor striga, si tu vei ramane mut si fara grija? [...] Caci si acest sarac, daca acum nu vorbeste, in ziua judecatii va fi fara de raspuns si vrednic de osanda fie si numai din pricina aceasta”.