Stravezimea transcendentei vii a lui Dumnezeu in trairea satului romanesc ii da acestuia, pe langa duhul unei adanci comuniuni, si pe acela al unei gandiri care uneste in ea intelegerea cu simtirea tainelor inepuizabile ale lumii si persoanelor unite cu Dumnezeu. „Echilibrul spiritului romanesc, manifestat in exteriorizarile lui mai pertinente, apare ca o armonie de o gama deosebit de bogata care din punct de vedere estetic se remarca printr-o gratie incomparabila, unita paradoxal cu seriozitatea. Portul, melosul, dansul, casa de locuit sau locasul religios, sculptura si pictura ca podoabele lor, infatiseaza aceasta armonie si gratie unica.”
„Daca echilibrul poate fi socotit un semn al intelepciunii, al unei maturitati spirituale, din imbinarea gratiei si a seriozitatii rasare cuviinta sau buna cuviinta, cu alte cuvinte mentinerea in limitele a ceea ce se cuvine si ferirea de ceea ce nu se cuvine, in care se manifesta aceeasi putere a spiritului, sau aceeasi intelepciune ca frumusete vazuta, in vorbe, in fapte, in comportamentul general.