Sub mainile mele

Şi asta am realizat după plecarea voastră, că doar strigătele lor mă puteau hrăni până la capăt. Pentru asta pregăteam tot cadrul, pentru aria de încheiere, răcnetul în care îmi scufundam toate simţurile. Mă bălăceam în sunetul acela prelung şi răsunător, gutural, câteodată gros, alteori subţire, mă scăldam în el ca un animal în noroi, căutând să nu rămână nicio părticică din mine neatinsă. Şi totuşi, de fiecare dată, eram dezamăgit. De fiecare dată se termina prea curând, iar liniştea îmi lovea timpanul cu furie, dându-mă câţiva paşi înapoi. Cădeau prea repede, leşinau prea repede. Se predau necondiţionat durerii, nu luptau până la capăt. Se abandonau mie, îşi puneau trupul lipsit de vlagă la dispoziţia mea, dar eu nu mai aveam ce face cu el, cu masa aceea de carne fără conştiinţă. Trebuia să îi trezesc, să o iau de la capăt, uşurel, să îi aduc din nou sus, ca apoi căderea lor să fie, poate, mai abruptă. Dar, mereu, acelaşi lucru. Ceva lipsea. [...] De când ai fost împins pe uşă, mergând împleticit, cu mâinile legate la spate şi ochii acoperiţi, am ştiut că eşti tu.