Când în 1943 am scris Şun, apărut cu mari dificultăţi în acelaşi an, războiul stârnit de Hitler şi Mussolini, cei doi dictatori imperialişti, era în toi, iar liniile mişcătoare ale reflectoarelor şi ciorchinii de lumină de o sinistră frumuseţe ai proiectoarelor caligrafiaţi aproape în fiece seară cerul. Trăiam într-o învrăjbire pusă la cale de ei şi, în loc să ne bucurăm de zvelteţea schelelor, plângeam printre ruine. Atunci am meditat pe marginea multor cărți vechi vorbind despre călăuzitorii de popoare.
Din toate aceste cărţi vedeam că lipseşte poporul şi că dictatorul şedea ascuns în castelul lui, privind cu ură şi bănuială pe oameni. Îmi ziceam, în vreme ce priveam întretăierea pe cer a dârelor de lumină ale reflectoarelor, că un călăuzitor de noroade ar trebui să-şi propună drept scop fericirea paşnică a celor mulţi şi că mijlocul capital de a înfăptui acest lucru este conlucrarea cu poporul însuşi.
Această idee mi-a fost dezvăluită de prietenii mei progresişti în vreme ce eu citeam cărţile clasice ale Chinei. Astfel s-a închegat în mintea mea figura lui Șun.
George Călinescu