Timpul este cel care ne pacaleste cel mai mult si cel de care trebuie sa ne fie teama. Trece atat de repede, incat nu-ti dai seama. Si odata cu el tot ce suntem, ce am fost si ce am facut in viata. Nu realizezi cand ai trecut de la copilarie la adolescenta, apoi la tinerete si, in final, la cea mai urata parte a vietii: batranetea. Apoi urmeaza, inevitabil, moartea, disparitia celui care a fost un om, care a trait cu bune si rele, a iubit, a plans sau a ras, si a lasat ceva in urma lui, la fel, bun sau rau. Nu cred ca eu am fost, in toata viata pe care am trait-o, o persoana fara greseli. Am avut si eu rautatile mele, specifice varstei.
Apropiindu-ma de sfarsitul calatoriei pe Terra am hotarat sa pun pe hartie momentele vietii mele si trairile personale, pentru urmasii mei. Astfel, dorinta mea e sa-si aminteasca, din cand in cand, ca am existat si eu pe acest pamant si am avut o viata zbuciumata, cu suisuri si coborasuri, cu drame si momente ilare care le vor retine atentia.
Este povestea vietii mele si a stramosilor mei, cu micile bucurii si multele necazuri si pe care am fost indemnata de multe ori s-o scriu, dar am gasit abia acum momentul.