Vezi mai multeO grămăjoară de cioburi
Scriam odată, acum vreo zece ani, că România este ca o fată frumoasă și naivă născută la țară, cu care toată lumea se culcă, dar nimeni nu o ia de nevastă. Ea se îndrăgostește și de primul întâlnit și de al doilea întâlnit; ea se îndrăgostește la fiecare alegeri, crezând că, în sfârșit, cineva îi va oferi stabilitatea unui statut și o va respecta.
Ceea ce nu se întâmplă. Și ea continuă să spere, pentru că nu are altceva.
Acum nu mai cred că e doar naivitatea României de vină, sau lipsa ei de educație, sau faptul că e atât de frumoasă, ceea ce s-a întors de multe ori împotriva ei în istorie.
Acum cred că țara asta cu nume de fată s-a privit de la începutul timpului într-o oglindă care s-a spart și s-a transformat într-o grămăjoara de cioburi. Un ghinion cât pentru un mileniu.
De aceea, toți cei născuți aici vin pe lume cu un ciob de oglindă în mână, în care se taie și sângerează în gol. Zi de zi, se oglindesc în aceeași grămăjoara de cioburi, în care s-au oglindit părinții lor și se vor oglindi și copiii lor. La nesfârșit. Grămăjoara le este și casă, și masă, și cerul înstelat. Până când vor muri sau vor pleca.
Rana mea, țara mea suspendată în gol, acesta carte îți este dedicată. Și eu continui să sper pentru că nu am altceva.