Dan Herciu îşi joacă perfect ritmurile şi cadenţa, relaţia sa cu textul e liberă şi netensionată, dar şi inducătoare de nelinişti. Ca în jam-session-urile lui Jack Kerouac, de pildă, versurile sunt monotone şi surprinzătoare în chiar aceeaşi clipă, naive cu tâlc, precum refrenele de jazz, improvizate cu schepsis. Libertatea lor are o undă de disperare în fundal, căci angoasa stă la pândă. Manifestul liric subsidiar deconspiră semnificaţia majoră, în ordine existenţială, a derizoriului, a minorului, mizând pe comunicarea i-mediată, de o sinceritate jupuită, a secvenţelor traversării în forţă a zilelor şi nopţilor. Materia verbală şi cea existenţială îşi răspund într-un pas legănat, mărunt, de swing, rupt după plac şi hărţuit cu un râs galben, de bună calitate. O gureşenie de om dedat tăcerilor prelungi, despicări blând-acide ale măştilor fiinţei, deplasări metaforale avare, un rest de grimasă bacoviană trecută prin rictusul ironic sorescian condimentează dorinţa de a (se) comunica şi de a atinge expresia coerentă, cu sens, a „gândurilor lui herciu”, destinate, până la acest volum, anonimatului. Un început pentru care merită să stăm în aşteptarea urmărilor.
* Irina Petraş
Instantaneele, scurtmetrajele şi improvizaţiile lui Dan Herciu, dincolo de o aparentă duritate a expresiei, mustesc de candoarea unei vârste de aur a sentimentelor, prezentă ca potenţialitate (sau ideal iluzoriu) în sâmburele fiecărui poem despre dragoste. Pentru că Herciu nu scrie poeme de dragoste, ci întotdeauna despre dragoste şi, cu toate acestea, prozaismul ori depoetizarea nu sunt niciodată scopuri în sine, ele fiind doar mijloacele prin care-şi motivează sentinţele (uneori exprimate voalat, alteori, direct) asupra acestui sentiment care tulbură, aprinde, înfurie, scârbeşte, rutinează, plictiseşte. Obiectele care rămân în urma unei despărţiri, alături de amintiri (ca şi cum amintirile s-ar materializa sau obiectele s-ar transfigura, volatilizându-se în camerele organice ale memoriei), lasă impresia că acumulează între ele o tensiune colosală, iar nucleele lor, încărcate cu energia amintirilor, sunt pe punctul de-a fuziona la rece. E aici o tristeţe a obiectelor lăsate în urmă de cineva (cum sunt scaunele goale din tablourile lui Van Gogh sau eşarfa, vaza şi bomboniera din poemele lui Iustin Panţa), peste care curge, incandescentă, lava unei euforii a primului sentiment erotic. În urmă rămâne liniştea, după ce amintirile se incinerează – liniştea cu simplitatea ei complicată. Tonul nu e unul sentenţios, ci e presărat cu ironie şi autoironie, într-o înţelegere a seriozităţii jocului – un joc între moral şi amoral. Dacă în amoralitatea acţiunilor constă viciul, atunci taxa plătită poate fi pierderea acelei moralităţi a sentimentelor după care personajul din aceste poeme tânjeşte.
* Mihai Curtean