MIRUNA RUNCAN este scriitor și critic de teatru, profesor la Facultatea de Teatru şi Televiziune a Universității Babeș-Bolyai. Este membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru și al Federației Internaționale a Cercetătorilor Teatrali.
De aceeași autoare:
Odaia de asediu (Dacia, 1983), Hermandria (Cartea Românească, 1986), Introducere în Etica şi legislaţia presei (ALL, 1997), A patra putere. Legislaţie şi etică pentru jurnalişti (Dacia, 2001), Modelul Teatral Românesc (Unitext, 2001), Teatralizarea şi Reteatralizarea în Romania. 1920-1960 (Eikon, 2003), Pentru o semiotică a spectacolului teatral (Dacia, 2005), Fotoliul scepticului spectator (Unitext, 2007), Habarnam în orașul teatrului. Universul spectacolelor lui Alexandru Dabija (Limes, 2010), Bunjee-Jumping (Limes, 2010), Actori care ard fără rest (Cheiron/Fundația Camil Petrescu, 2011), Signore misterioso. O anatomie a spectatorului (Unitext, 2011), Critica de teatru: Încotro? (Presa Universitară Clujeană, 2015), Odeon 70 (OscarPrint, 2016), Club 70. Retro (Cartea Românească, 2017).
În mod paradoxal, studiile de istorie a artelor performative nu par să se fi aplecat decât foarte rar asupra felului în care s-au dezvoltat discursurile critice; și asta în pofida faptului că materia de bază care servește istoriografilor dedicați artelor (din ce în ce mai puțini în mediul academic în care-mi desfășor eu activitatea) este reprezentată de discursurile critice: editoriale, eseuri, cronici, anchete, reportaje și interviuri dintr-o epocă sau alta. Foarte puțini cercetători par să-și fi pus întrebări serioase despre relația dintre creație (artistică, teatrală…) și discursurile critice menite s-o reprezinte și s-o evalueze. […] Discursurile criticii nu sunt dependente doar de esteticile (hegemonice sau emergente) și de modurile de producție teatrală ale spațiului și vremii în care au fost scrise, ci și, mai-nainte de toate, de peisajul ideilor politice dominante, de relațiile de putere în raport cu care sunt emise judecățile de valoare. Din acest punct de vedere, discursul critic, chiar și atunci când nu e (sau nu dorește să fie) în sine unul normativ, își deconspiră, voluntar sau nu, rădăcinile axiologice, ideologice, în paralel cu referințele estetice care stau la vedere, în scheletul și carnea argumentației critice.
Miruna Runcan