Teatru in diorame. Discursul criticii teatrale in comunism

Lucrul cel mai complicat, la finalul acestei calatorii care a incercat sa ofere o schita de traseu evolutiv asupra criticii de teatru romanesti pe parcursul a peste treizeci de ani, este sa te feresti de sentimentalisme. Fiindca, practicand profesiunea, in diversele sale ipostaze, o viata, reactiile afective, cu intregul lor spectru atat de colorat, sunt greu de imblanzit si controlat. Cu toate acestea, efortul unei distante reflexive e unul care se cere asumat […] O prima concluzie posibila ar fi aceea ca, dupa complexele dezbateri din anii 1956-1964 referitoare la functiile si responsabilitatile criticii, dezbateri dominate, asa cum am vazut, de regizorii reteatralizarii, critica jurnalistica va deveni, pe intreaga perioada studiata, daca nu un generator, atunci in orice caz un propagator de canon in ceea ce priveste stilisticile si esteticile teatrale coagulate unitar in jurul lui 1970. Cerand de la critica de teatru, la inceputul anilor 1960, rafinarea unui sistem de evaluare (si a unui discurs empatic adecvat) cu vocatie modernist-novatoare, care sa separe net productia teatrala rutiniera de realizarile exceptionale, regizorii reteatralizarii au determinat, fara sa fi dorit neaparat asta, instaurarea unui model spectacologic tinta, maximalist (combinand hermeneutica sofisticata asupra materialului dramaturgic cu intertextualitatea culturala si tratamentul vizual-simbolic cu semnificatii multiple); un model ce a afectat decenii la rand atat perspectivele de evaluare, cat si discursul propriu-zis al criticii de intampinare. (Miruna Runcan)